De ieri, alaltăieri… (XII)

Pe micile noastre ecrane, cum ziceau crainicii sportivi, monocromatica echipamentelor în care apăreau fotbaliștii pe teren se diferenția de la echipă la echipă prin nuanțele de gri proprii fiecăreia dintre ele. Până când Ceașcă, acest Kniebolo dintre Carpați și Dunăre, nu ajunsese să ocupe aproape întreaga grilă de programe, cele câteva ore de emisie lăsau loc competiției de frunte să se difuzeze în eter. Privind din fotoliu, eram nedumerit de priza superficială pe care o aveau la minge toți jucătorii aceia perfecționați. Mă închipuiam pe teren plimbând mingea de la o poartă la alta și driblând fără greutate orice adversar.

Mai erau și filmele alea de acțiune, cu „pac!pac!” sau cu pumni împărțiți în dreapta și în stânga, de care eroul principal nu făcea economie. De pe scaun, mă simțeam la fel de puternic și de stăpân pe situație, și, dacă o mai sfeclea din când în când, îi judecam cu asprime moliciunea, pentru că în reprezentațiile lui vibrau speranțele celor care, prin el, ocroteau binele primejduit și-l răzbunau când era rănit.

Această siguranță de sine închipuită, după cum și înflăcărarea justițiară, se activau în mine la cel mai mic stimul, fie competitiv sau în context fictiv, după cum spuneam, fie când apăreau situații care mă inflamau.

Într-o iarnă, în spatele blocului, câțiva cioflingari își făcuseră o redută din tot felul de resturi și, din spatele ei, aruncau cu proiectile de gheață în geamul bucătăriei vecinei de la parter. Reacția mea a fost imediată însă prost gestionată. Am recepționat un genunchi în vintre care m-a încovoiat, pentru ca apoi s-o încasez cu asupra de măsură de la fiecare combatant. Între timp, își făcuse apariția și femeia, înarmată cu o mătură și, pentru că rămăsesem singur, mi-am luat-o și de la ea, în ciuda protestelor că nu eu eram cel care a aruncat cu obiecte în geam și că, dimpotrivă, încercasem chiar să-i iau apărarea.

Altă dată, veneam de la școală și, în capătul aleii pe care coboram spre casă, doi colegi, mai mici cu un an, chinuiau un mic molid, culcându-l cu picioarele la pământ, spre disperarea femeii de la etajul întâi al blocului din vecinătate. Am intervenit revoltat și m-am trezit scuipat în ochi de unul din ei, cu atâta precizie și forță încât mi-au trebuit după aceea câteva zeci de secunde bune să-mi revin și să văd iarăși clar. Îi știam pe amândoi, însă abia atunci mi-am dat seama că, deși inferiori mie ca vârstă, erau mai vânjoși și mult mai incisivi decât am putut anticipa. M-au altoit și cu câteva ghionturi în abdomen, pe care, însă, nu le-am mai simțit de rușinea și furia că fusesem dovedit de unii mai mici ca mine și, pe deasupra, țigani. Chestiile identitare m-au lăsat rece dintotdeauna, însă prejudecăți nebănuite se pot trezi în momente ca ăla. Dubla umilință, cu atingere la vârstă și la rasă, m-a îndârjit la început, apoi, la rece, m-a lecuit, cel puțin pe moment, de ieșirile temerare cu final incert.

Poate că plăteam în felul ăsta aroganța de a-i fi considerat pe unii inferiori, pe criteriul cu totul calp al intrării noastre în lume mai devreme sau mai târziu. În clasa întâi mi-era o rușine insuportabilă de vârsta mea, de a face parte din grupul celor mai mici dintre cei mici. Când am pășit într-a doua, m-am simțit de parcă avansasem dintr-o dată până într-a opta. Îmi făceam de lucru prin preajma celor dintr-a-ntâia, doar, doar s-o lega vreunul de mine ca să-i arăt cine e șeful.

Nu eram conflictual, sau nu eram un conflictual fără principii. Nu mă mai consideram cel din urmă, pentru că aveam colegi mai mici. Pe cei mari îi respectam tocmai pentru că erau mai mari decât mine, însă pe cei mai mici îi priveam cu ochi de superior legitim, pentru că așa se cuvenea, după cum consideram în vremea aia. Valoarea supremă era vârsta și orice ar fi făcut unul mai mic, oricâte aptitudini ar fi avut, nu putea să aibă trecere în fața celor mai mari decât el. Aveam un fel de ierarhie pe care trebuia s-o respectăm și s-o asumăm ca de la sine înțeleasă. Cei mici care încercau să eludeze supunerea trebuiau struniți, iar cei mari, care se dovedeau prea molâi pentru rangul lor de vârstă, trebuiau disprețuiți și evitați până în momentul revenirii lor la nivelul așteptat. Astfel, excepțiile de la regulă erau admise doar dacă cel care făcea obiectul, ne era egal sau mai mare, și care, neputându-se ridica la înălțimea așteptărilor, ieșea din context, fie, din fericire pentru el, temporar, fie, indefinit și astfel, mai greu de acceptat. Unul ca acesta nu era cruțat și nu scăpam prilejul de a-l tachina, fără însă a-l jigni cu insulte. Dimpotrivă, dacă își recupera statutul, era acceptat și încurajat să stăruie așa.

Nu arbitram eu sau altcineva starea asta de lucruri. Reglajul se producea oarecum de la sine. Încercam să ne susținem reciproc în haită, fără ca cineva să își asume rolul unui alfa. Pe fiecare palier de vârstă lucrurile se petreceau la fel. Unii erau mai impetuoși alții mai rezervați însă regula cu fiecare generație era dată de medie și astfel integrați, simțeam cu toții că aparținem unei categorii delimitate și flexibile în același timp.

Nu eram cel mai viteaz din clasă și nici cel mai tern, deși, într-o vreme, până să intru la școală, timiditatea mă inhibase până la absurd.

Înainte de grădiniță, fusesem într-un fel de semiinternat cu program prelungit la căminul de copii al CFR. Și acolo, ca peste tot, cel care își serba ziua de naștere, îi servea pe ceilalți copii și pe educatoare cu bomboane și aceștia îi urau „La mulți ani!” și îi cântau „Mulți ani trăiască!”. Sărbătoritul era așezat în fața clasei și astfel se desfășura schimbul de daruri. Eu, pentru că aveam ziua de naștere vara, în vacanță, nu a trebuit să trec niciodată prin așa ceva. Cu o singură excepție.

Până atunci, nu servisem pe nimeni cu nicio bomboană și eram liniștit. Mă îngrijorase la un moment dat gândul că dacă ar trebui, la rândul meu să procedez la fel, n-aș ști cum și m-aș face de râs. Nu din zgârcenie mă temeam deci să servesc grupa cu bomboane, ci dintr-un sentiment al ridicolului. Dar iată-mă, nici nu mai știu cum, în momentul aniversării mele, la cămin. Știam că toți copiii care-și serbau ziua, o anunțau pe educatoare din timp, pentru ca ea să pregătească întreaga scenă: anunț, surprize, cântece, poezie, mai știu eu ce… Mama mi-a spus să fac și eu la fel în ziua aia dar eu, nimic. Și iată că, înainte de a începe programul, la prima oră, mama își face apariția pe jumătate, ițindu-și capul de după o draperie din spatele clasei și înmânând educatoarei o punguță de hârtie cu conținut dulce. Ceilalți aduceau adevărate platouri sau cutii colorate cu zaharicale, iar mama venise cu un pachețel din care tovărășica împărți pe tăcute copiilor câteva amandine, insuficiente la număr, fapt pentru care a trebuit să mă rușinez în loc să mă bucur ca orice alt sărbătorit care dăruiește și este dăruit la rându-i. Cel mai tare, însă, m-a frapat liniștea în care s-a desfășurat totul, liniște subversivă și apăsătoare, la fel ca expresia din privirile primitorilor, care și-au înghițit repede porția, de parcă totul trebuia tăinuit ca o nelegiuire. Nu s-a cântat, nu s-a urat, doar s-a tăcut și s-a îngurgitat pe furiș. Apoi, până să intrăm în activitatea obișnuită a zilei care abia începea, eu am dispărut într-o încăpere anexă și n-am vrut să mai ies până seara. Îmi amintesc că mă trăgeam de păr și scânceam de ciudă. Nu mai știu dacă acel fiasco sau altceva mi-a determinat comportamentul. Colegii se îngrămădiseră să mă vadă prin ușa pe care o lăsasem deschisă și șușoteau mirați unii către alții:

„Uite! Se trage de păr!”

E mult de-atunci ca să mai fiu sigur dacă împlineam patru sau cinci ani, dar, cu siguranță, asta a fost prima aniversare de care îmi amintesc.

Eram relativ curios din fire, dar selectiv cu întrebările sau iscodirile. Nu mă interesau banalitățile sau bârfele între colegi și nici informațiile menite a-mi lărgi orizontul de cunoaștere în zona practică sau în cea tehnică. Voiam, în schimb, să particip ca martor la evenimente tari, uneori tragice, sau mă cufundam în penumbra unor mistere ale căror conținut și, mai ales sens, încercam să mi le lămuresc în afara parcursului obișnuit în atari situații. Tatonam speculativ acolo unde un simplu demers empiric oferea deducții lămuritoare. Interogam sensul mai mult decât modul; ispiteam finalitatea cu prețul analizei; intuiție versus calcul.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XI)

Atent până la obsesia amănuntelor stranii mă dovedeam doar în cazul accidentelor suferite de alții. Eram un pseudo-analitic ce sfredelea cu privirea până dincolo de curiozitatea firească doar pentru a-mi satisface o pornire sau o înclinație cu tentă sinistră. Până azi, acest fel de curiozitate mă provoacă să urmăresc filme horror sau emisiuni în care mistere frapante nasc întrebări suplimentare cu miză stranie. Pe vremuri, în absența ofertei spectaculare ce răspunde acum gusturilor eteroclite de esență tare, aveam doar evenimentul nud și, uneori, crud al străzii, scăpate de sub cenzura faptului divers prezentat trunchiat sau a corectitudinii civice maculate ideologic.

Mă aflam la joacă pe undeva în apropierea blocului, când mi-a ajuns la urechi zvonul unui accident de circulație în care o fetiță își pierduse viața. Am ajuns acolo destul de târziu pentru a mai desluși vreo urmă teribilă. Doar mulțimea adunată, care încă nu se hotăra să se împrăștie, mai indica tragicul moment. Pe trecerea de pietoni, fetița fusese strivită de un troleibuz, care-i împrăștiase creierii pe carosabil. Urmele fuseseră între timp acoperite cu nisip dar asta nu m-a descurajat să caut pe jos fragmente de scalp sau de materie cenușie. Am renunțat într-un târziu, ușurat că nu trebuise să suport o priveliște ce mi-ar fi stricat odihna serii și liniștea zilelor următoare. Inițial, eram pur și simplu stârnit a-mi induce fărâme de realitate crudă în minte, din care, apoi, să-mi hrănesc căpcăunul interior care îmi devora astfel tihna. De ce? Din simplă curiozitate? Sau pentru a-mi căli spiritul, înlăturând orice corespondență empatică cu cel doborât de soartă? Răsuflasem ușurat că nu am văzut de nevăzutul și totuși simțeam nemulțumirea de a nu fi fost de față în prejma cazanului valpurgic din care ființa, așa cum este ea la nivelul existențelor sublunare, își hrănește progeniturile cu mașteră devoțiune.

Tot cam pe atunci, un copil de sub un an, de asemenea fetiță, căzuse de la fereastra dormitorului aflat la etajul patru. Zăcea, îmbrăcată în salopeta de molton, pe masa de ping-pong din apropiere, în timp ce legiștii făceau poze și luau declarații. Interesant e că mulțimea de gură-cască era formată în proporție covârșitoare din copii. Parcă, spre a nu profana aerul din jurul copilașului căzut, sorții făcuseră un triaj de suflete care să i se potrivească celui mai mic în suirea lui la ceruri. Îi priveam insistent trupul nemișcat, întrebându-mă dacă nu cumva avea loc o șaradă a pruncilor care, batjocorind moartea, o înșelaseră oferindu-i o păpușă.

Treptat, fără a-mi pierde gustul pentru mister, inclusiv al celui din tenebre, voi fi asaltat de agitații interioare și de nesiguranțe ce mă vor arunca pe versantul fragilității și al nesiguranței, până către paroxismul unor anxietăți venite parcă de nicăieri. Dacă pentru cei mulți, siguranța de sine se dobândește odată cu vârsta și cu experiența, în ce mă privește, timpul mi-a jucat festa descompunerii rapide și a recompunerii greoaie și incomplete. Au existat serii de căderi și ridicări cu sumă variabilă, până ce, într-un târziu am dobândit o oarecare stabilitate în planul general al ființării proprii. Aș numi-o instalare în datele existenței personale, un acord între a năzui, a putea, a accepta și a fi. Nu mă mai amăgesc cu păreri de sine ce-mi procură falsa dibăcie a driblingului în cascadă și al prizei totale la minge. Nu mai am apetența spiritului justițiar în peisajul infinitelor nuanțe etice cu care semenii mei își colorează sentințele și în a căror comuniune mă regăsesc. Am doar râvna integrării și a bunei conviețuiri cu cotidianul și cu faptul de a fi întru ale noastre împreună cu toți ceilalți.

Sursa foto: aici