Concurs

Proze finaliste – Concurs Flash Fiction, iunie 2017

Publicăm mai jos prozele finaliste la Concursul Flash Fiction Literomania X Editura Univers pe luna iunie 2017. Ele vorba de: albul strălucește, albul vine spre mine, albul mă acoperă de Andreea Drăghici, Monumentul motociclistului de Monica Manolachi, şi de În amintirea rochiilor din viața mea de Gabriel Mager.

albul strălucește, albul vine spre mine, albul mă acoperă
Andreea Drăghici

un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Încă vreo două ore. Dacă merge totul bine, ajungem pe lumină în vârf. Doar tac și merg. Tata zice că un alpinist adevărat vorbește puțin. Și el știe ce zice. Drumul nu e așa greu. Avertismentele ăstora nu au fost chiar corecte. Bine că nu ne-am luat după ei. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Mâine o să scriu pe blog. Alt vârf. Deși nu-i cine știe ce experiență nemaivăzută. Dar e încă unul la numărătoare. Nu-i rău, Jen. Chiar ești tare. Zăpadă, vânt, frig, am îndurat noi altele mai rele. Mergem încet. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Tata se uită la mine și-mi zâmbește fără să-și arate dinții. E mândru de mine. Asta simt. Lumina soarelui face să-i strălucească fața ca unui înger. Îi zâmbesc și eu. Sunt fericită. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Hai, Jen, hai, că poți. Pot. Cum să nu pot? Am putut eu altele mai grele. Abia aștept să-i povestesc mâine lui Sascha ce-a pierdut. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Când ajung sus tre’ s-o sun pe mama. S-o fi supărat că și-a-nchis tata telefonul. Da’, oricum n-aveam cum s-o sun de pe traseu. Câteodată se poartă de parcă n-ar ști ce înseamnă viața pe munte. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Îmi plac urmele pe care le las în spatele meu. N-a mai călcat nimeni prin zăpada asta. Strivesc ușor albul zăpezii cu bocancii mei roșii și mă simt stăpână pe tot ce văd în jurul meu. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Se aude ceva, de undeva de sus. Ca și cum cineva sfărâmă crengi uscate. Poate sunt urși. Tata a zis că e posibil să dăm de vreunul. Nici nu mi-e frică. Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Câtă zăpadă. Parcă am fi în rai și noi am fi îngerii. Și oare îmi strălucește și mie fața ca lui tata? E alb peste tot. Alb, alb, mult alb. Sunetul de crengi sfărâmate se aude și mai aproape. Oare urșii din pădure sunt la fel ca ăia pe care i-am vazut cu mama la zoo? Un pas, doi pași. Un pas, doi pași. Albul zăpezii pare că vine spre mine odată cu sunetul de crengi sfărâmate. Strălucește atât de puternic, că-mi lăcrimează ochii. Un pas, doi pași. E tot mai multă lumină. Îmi îndes picioarele și mai adânc în drumul meu bătut cu cristale. Un pas, doi pași. Zăpada e peste tot. Albul ei strălucește. Un pas, doi pași. Albul vine spre mine. Un pas, doi pași. Albul mă acoperă. Un pas, doi

Monumentul motociclistului
Monica Manolachi

George Bacovia l-a cunoscut odată pe motociclistul care nu murea.

Bărbatul conducea o Mobra. Accidentul petrecut pe o șosea aglomerată i-a produs un șoc teribil, cum era de așteptat, însă a scăpat aproape întreg: nu și-a pierdut respirația total. Mai putea îngăima scurte propoziții, cu rimă. Adevărat, se întâmpla doar de câteva ori pe an. Vorbea altfel, adică singur, căci gândul rău și întunecat închise al dreptății glas. După mai multe primăveri încă semăna cu un carpaccio la scară umană, din acela ce se găsește uneori prin galantarele de la supermarket. Ceea ce contează este că totuși mai putea încă vorbi. Pur și simplu, descompunerea l-a ocolit ca o nălucă. Sunt ani de-atunci…

Într-o zi au trecut pe lângă el cei care au scris procesul verbal, din care se vedea negru pe alb că el fusese vinovatul. Se simțeau cu musca pe căciulă, pentru că fuseseră mituiți de proprietara mașinii, care virase fără să se asigure și insistase cum, necum să scape de pedeapsă. Prietenul nostru pe două roți a mai trăit totuși destul de mult, la fel ca strigoii patrioți cu roșii fanare, galbene, verzi, a avut și copii hotentoți, și nepoți poligloți, care se apropiau de el ca niște coioți:

– Să trăiești, tataie! ziceau. Ce-ți mai face Mobra?

Ajunsese de-acum un carpaccio respectat, chiar și așa, răstignit pe carosabil. (Nu râde, citește-nainte.) De-a lungul timpului, se subțiase, căpătase culoarea amurgului violet și era tare ca o scândură. Într-o toamnă ca o poezie veche, a trecut peste el o mașină bine tunată, la care i se făcea reclamă subtilă pe la televizor și online. Mașina făcea parte dintr-un șir lung de posesiuni, care mai de care mai bengoasă. Șoferul era fiul femeii implicate în accidentul din care el încă nu murise. O conduceau cu alai pe ultimul drum. Având în vedere că lucrurile, iată, se rezolvaseră de la sine, au venit, până la urmă, să-l ridice din mijlocul șoselei, dar ceea ce mai rămăsese din motociclist avea oareșicare rețineri, ba chiar am putea spune că a opus rezistență. Oricât ar fi tras cu răngile, rudele nu puteau, nici în ruptul capului, să-l desprindă.

– Să știți că m-am obișnuit aici, începu el cu indignare grațioasă și inima beată de iubire. Au trecut atâtea mii de zile și nopți, încât mi se pare firesc. Nefiresc mi s-ar părea să plec. Aș vrea, totuși, să mă mutați mai hacana, în rond, să ridicați un monument avangardist în mijloc, dacă e posibil. Cred că așa s-ar mai putea compensa golul istoric.

Au luat legătura cu autoritățile locale, s-a pus la cale o licitație, mai mult sau mai puțin măsluită, și un artist plastic a creat o operă de artă, „Monumentul motociclistului“, folosindu-se inclusiv de acel carpaccio aproape lemnos pus la dispoziție de rude, pe care, după îndelungi sforțări, au reușit să-l desprindă. De aceea se și spune, în zilele noastre, când nu prea vrei să se știe pe unde ești:

– Unde ești?

– Pe la motociclist.

În amintirea rochiilor din viața mea
Gabriel Mager

Eram un băiat de opt ani îmbrăcat în rochia de bal a mamei mele și mă uitam la Sailor Moon, încuiat în camera din casa bunicilor. Când mă schimbam în fată, aveam mereu grijă să încui ușa, pentru că părinții preferau să fiu băiat tot timpul.

Familia mea avea o relație specială cu hainele. Bunică-mea păstra cu sfințenie toate hainele noastre pe care le purtasem în diverse perioade ale vieții, preferând să le înghesuiască în dulapurile casei, în loc să le dea uitării, transformând locuința într-un veritabil muzeu vestimentar al familiei. Fiecare haină devenea, pentru bunică- mea, o piesă din puzzle-ul interminabil care era familia noastră. Ca și ea, am ajuns să percep îmbrăcămintea ca pe o continuare a identității persoanei care o purta, ajungând chiar să o influențeze pe aceasta.

O bună parte din copilărie mi-am petrecut-o crezând că a fi bărbat și a fi femeie sunt două stări succesive din viața unui om, alternanța petrecându-se după bunul plac al persoanei respective și implicând purtarea unui anumit tip de haină. Am crezut, multă vreme, că eram băiat doar temporar și numai dintr-un capriciu al părinților, care, în ziua în care am fost adus acasă de la maternitate, luaseră hotărârea să fiu mai întâi băiat, din motive știute numai de ei, urmând să fiu îmbrăcat în haine numite simplu „de băieți”.

După ce am așteptat în zadar ca părinții mei să-mi aprobe schimbarea în fată, deși nu le-am spus-o în mod fățiș – însă consideram un lucru firesc să-mi fie îngăduit să încerc să fiu și fată –, m-am decis să acționez. Nu le-am cerut să-mi cumpere haine de fată, pentru că bănuiam că rugămintea mea va fi primită cu ostilitate, dar când se întâmpla să fiu singur acasă, intram uneori în camera bunicii mele, în vârful picioarelor, tresărind la fiecare scârțâit al pardoselii, deși nimeni nu mă putea vedea sau auzi, după care scoteam o rochie veche a mamei mele dintr-un dulap și o puneam pe mine, admirându-mă în oglindă, așteptând ca schimbarea în fată să aibă loc, ca apoi să mă prefac din nou în băiat, lepădându-mă de rochie, ca de un însemn al rușinii, înainte ca ai mei să se întoarcă. Certitudinea că făcusem ceva greșit, pentru care aș putea stârni mânia semenilor, adică faptul că îmbrăcasem o rochie, nu-mi dădea pace. Nu înțelegeam interdicția tacită privind purtarea rochiilor de persoane de sex masculin.

Îmi aduc aminte că părinții mei au insistat, multă vreme, să mă însoțească la cumpărături de haine, chiar și după terminarea liceului, mergând până acolo încât să mi le aleagă ei, de parcă s-ar fi temut să nu-mi cumpăr haine de fete, apoi să le încerc, să mi se potrivească într-o mai mare măsură decât cele de băieți și astfel să mă corup iremediabil, să fiu atras în lumea rochiilor și a pantofilor cu toc, băiat fiind, să nu fiu nici fată, nici băiat; până la urmă, nici măcar cineva, doar ceva.

Prozele câştigătoare:

Chel
Gabriel Mager

Să fie chel. Să-și radă capul. Să aibă capul ras într-o zi. În camera sa, întins pe canapeaua neagră, pe care nu o mai recunoștea, își plimba un cuțit de jucărie pe încheietura mâinii. Se simțea umilit de obiectele din cameră, care erau martore la neputința sa. Ele păreau să aibă un sens și un scop anume. El nu. El era în plus. Nu putea să-și aducă aminte când a părăsit ultima dată apartamentul în care începea să se simtă ca un intrus, încât ultimele zile și le-a petrecut cu teama că proprietarul real al apartamentului se va întoarce și îl va scoate afară. Nu voia afară. Afară era un loc din care se întorcea mereu umilit. Se simțea stingher printre oameni, hainele pe care le purta erau prea strâmte sau prea largi, mânecile cămășilor sale mereu prea lungi – astfel putea să evite neplăcerile pe care i le cauza o strângere de mână. Când dădea mâna cu cineva – i se întâmpla tot timpul în gimnaziu, era un ritual de recunoaștere între băieți –, își simțea mâna ca o pisică moartă.

Privea stânjenit la maldărul de cărți de pe masă. Încerca să înțeleagă de ce nu mai poate duce până la capăt lectura niciunei cărți. Se gândea la proiectele sale abandonate ca la niște vieți anterioare. De exemplu, Humpty Dumpty’s Fall, un proiect muzical post-punk pe care l-a pus la cale împreună cu câțiva prieteni, și pe care tot îl amâna. El urma să scrie versurile melodiilor folosind metoda colajului și inspirându-se din scrisorile de adio pe care diverși sinucigași le lăsau în urmă. Găsise aceste scrisori pe un site, a cărui admină le colecționa din baza de date a poliției, după care posta, la rîndul ei, mesaje sinucigașe. Vedea în ea un spirit înrudit, cineva pentru care moartea era o farsă. Îl invitase la o cafea, iar el îi promisese că se vor întâlni, dar asta se întâmpla în urmă cu un an, sau doi, sau trei, oricum, n-a mai vorbit cu ea de ceva vreme. Probabil că ar fi stat aiurea într-un bar cu oameni aiurea și s-ar fi uitat la ea aiurea, iar ea s-ar fi uitat aiurea la el, și și-ar fi băut cafelele aiurea. Și ar fi purtat o cămașă cu mânecile prea lungi. „De ce au sinucigaşii mâneci lungi?” – iată titlul uneia din numeroasele povestiri pe care nu le-a terminat. Căuta o formulă magică, o mantră pe care să o rostească și care să îl facă să simtă că trăiește, sau că merită să trăiască. Atătea poezii neterminate, atâtea personaje de romane, care îi mișunau în creier ca niște zombi. În urmă cu o săptămână, a încercat să se sinucidă cu un pistol de jucărie, în timp ce, în colțul camerei, la televizorul cu sonorul dat la minim, era difuzată o nuntă. Să fie chel. Să-și radă capul. Să aibă capul ras într-o zi.

Inegalabila rotire
Dumitrița Stoica

Nu știu unde doarme, poate în vreo curte părăsită, de-a lungul șoselei care coboară de la haltă, taie satul în două și se duce apoi aiurea peste câmp. Alții s-au strâns pe maidanele care înconjoară localitatea. În vacanțe, se adună în curtea școlii și latră trecătorii zdrențăroși peste medie. Uneori, câte unul se apropie de ea, o curtează, dar ea nu-i dă atenție. De altfel, e atât de slabă încât nu pare să fie bună la altceva. I se văd coastele prin pielea întinsă, gălbuie. Poate nici nu doarme, poate pândește.

Noaptea, dar și ziua, de cele mai multe ori, liniștea e mare și se pot auzi de la distanță. Vin de peste tot. Le aude cum se rostogolesc neabătute spre ea ca niște jucării din altă lume. Rostogolirea lor pe asfalt produce un sunet asemănător cu acela al frunzelor uscate, luate de vânt. Un fel de sunet de pasăre mută. Și când se-apropie le simte mirosul de cauciuc încins, îi intră în nări, o-mbată. Pentru mine, pentru nimeni, nu e niciun fel de sunet. Nici sunet, nici miros, doar o amețitoare rotire fără sens.

Pe șosea trec oameni, în sus sau în jos, mergând spre haltă să ia trenul sau revărsându-se din el, spre sat. Uneori apare câte-o căruță. E ca și cum n-ar fi. Nu există decât ele, visate, dar atât de reale, rotunde și negre, cu miez metalic. Le aude înainte să le vadă, le așteaptă încordată, simțind că momentul e aproape, iar când apar rostogolindu-se fără pauze toată așteptarea i se scurge în mușchi, în picioarele subțiri, așezate ca ale sportivilor la start, în nările care freamătă și-n botul pregătit să muște. Când apar, nu e nicio surpriză. Poate a fost la-nceput. Acum, după atâtea anotimpuri, întâlnirea e mereu aceeași, fie că e soare, fie că plouă sau că trebuie să își înfigă ghearele în gheață ca să nu patineze. Le lasă să treacă de ea și-apoi zvâcnește, alergând atât de aproape încât un pas greșit i-ar putea aduce moartea. Dar nu se întâmplă niciodată, aleargă până când le pierde, încercând să le prindă cu colții, să le oprească. Sau poate să se agațe de una, să se rotească și ea, să simtă cum e. În alergare, colții albi nu ating cauciucul, sărutul lor fugar plutește în aer și-apoi se rostogolește și el fără pauze, în ritmul roților, până nu-l mai vede nimeni.

Scrie un comentariu