„Aluna găunoasă” de Colette

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură proza „Aluna găunoasă” de Colette. (Literomania)

Aluna găunoasă

Trei cochilii în formă de petale, albe, sidefii și transparente ca neaua ce se abate peste meri; două scoici din cele bune de mâncat, aducând a pălării tonkineze, cu dungi convergente, negre pe galben; un fel de cartof diform, cartilaginos, neînsuflețit, dar care ascunde o viață misterioasă și împroașcă, dacă apeși pe el, cu un jet cristalin de apă sărată; – un briceag stricat, un căpețel de creion, niște mărgele albastre înșirate inel și un caiet cu abțibilduri muiat de apa de mare; o batistuță roz tare murdară… Asta-i tot. Bel-Gazou a sfârșit cu inventarul buzunarului ei stâng. Admiră petalele de sidef, apoi le dă drumul pe jos și le strivește sub talpa espadrilei. Cartoful hidraulic, scoicile și abțibildurile nu merită nici ele o soartă mai bună. Bel-Gazou n-o să păstreze decât briceagul, creionul și șiragul de mărgele care-s, împreună cu batista, permanent în folosință.

Buzunarul drept conține câteva rămurele din soiul ăla de calcar rozaliu pe care părinții ei, Dumnezeu știe de ce, îl numesc lithotamniu, când e așa de simplu să-i zici coral. „Da’ nu-i coral, Bel-Gazou.” Păi ce știu, amărâții de ei? Câteva rămurele, deci, de lithotamniu, și o alună găunoasă, cu o gaură lăsată de evadarea viermelui. Preț de trei kilometri de-a lungul coastei, nu dai de-un singur alun. Aluna cea găunoasă, găsită pe plajă, a sosit pe creasta unui val, de unde? „Din partea celalaltă a lumii”, afirmă Bel-Gazou. „Și-i foarte veche, știți. Se vede după lemnul ei rar. E o alună din lemn de trandafir ca și biroul mămicii.”

Cu aluna lipită de ureche, ascultă. „Cântă. Face: hu-u-u…”

Ascultă, cu gura întredeschisă, cu sprâncenele ridicate până la bretonul părului ei lins. Așa, nemișcată, și ca înstrăinată de atenție, parcă nu mai are vârstă. Privește fără să-l vadă orizontul familiar al vacanțelor ei. Dintr-un adăpost de paie în paragină, părăsit de vameși, Bel-Gazou cuprinde cu ochii, pe dreapta, capul Pointe-du-Nez, galben de licheni, vârstat cu violet de pervazul de midii scos la vedere de refluxuri; în centru, un intrând de mare, de-un albastru de metal nou-nouț, împlântat ca un tăiș de secure în inima uscatului. Pe stânga, un gard viu de lemn-câinesc buiac tot în floare, al cărui miros de migdale, prea dulceag, îngreunează vântul, și pe care îl desfloresc cu piciorușele lor înfrigurate albinele. Pajiștea marină, zvântată, suie până la colibă și panta ei maschează plaja unde părinții și prietenii ei se lăfăie și se prăjesc pe nisip. Curând, toată familia o s-o iscodească pe Bel-Gazou: „Da’ pe unde umblai? Da’ de ce nu veneai și tu pe plajă?” Bel-Gazou nu pricepe în ruptul capului pasiunea aia fanatică pentru golfulețe. De ce musai plaja, mereu, și doar plaja? Coliba nu-i cu nimic mai prejos ca nisipul ăla searbăd, există crângul cel jilav, și apa tulbure din albia de spălat, și lanul de lucernă, dar și umbra smochinului. Așa-s făcuți oamenii mari, ar trebui să-ți petreci viața explicându-le toate cele – degeaba. De pildă, despre aluna cea găunoasă: „Ce faci cu aluna asta seacă?” Mai bine să taci și să pitești, când într-un buzunar, când într-o vază goală ori într-un nod la batistă, aluna pe care o clipă, imposibil de prevăzut, o va despuia de toate virtuțile, dar care pe moment cântă, la urechea lui Bel-Gazou, cântul ăla care-o ține nemișcată și ca înrădăcinată locului…

– Văd! Văd cântecul! E subțire cât un fir de păr, e subțire cât un fir de iarbă!

La anul, Bel-Gazou o să aibă nouă ani trecuți. N-o să mai trâmbițe, inspirată, adevărurile astea care-i pun în încurcătură educatorii. Fiecare nouă zi o îndepărtează de viața-i dintâi, plină, știutoare, veșnic circumspectă, disprețuind tare de sus experiența, sfaturile bune, înțelepciunea obștească. La anul, o să se înapoieze la nisipul care-o pârguiește, la untul sărat și la cidrul spumos. O să-și regăsească șopronul cel de paie jumulite, iar picioarele-i de orășancă o să-și încalțe aici talpa de corn natural, îngroșată pe nesimțite peste cremene și brazde tunse. Dar poate că n-o să-și mai regăsească și subtilitatea de copilă, nici superioritatea simțurilor care știu să savureze un parfum cu limba, să pipăie o culoare și să vadă – „subțire cât un fir de păr, subțire cât un fir de iarbă” – linia unui cânt imaginar…

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „La noisette creuse” (din volumul „La Maison de Claudine”, 1922)

Sursă foto: aici (Colette cu cele două pisici ale sale, în 1937, în apartamentul său din Paris, de la Palais-Royal)