Raiul nevăzutelor

Bob se schimbase mult. Avea fizionomia unui angajat de bancă în vacanță care se teme să se bucure prea tare, se dusese candoarea lui, la fel și dreadurile. Tunsoare corectă, pielea perfect îngrijită, parfumul asortat cu cravata. L-a mângâiat pe fiul meu pe cap, cu gesturi reținute, iar pe mine m-a privit scurt.

O să deschidem cel mai grozav bar din câte există în regiune. Sunt sigură că nu o să aibă șarmul magazinului cu de toate din Mangalia care vindea printre altele nectar de piersici în sticle maronii. Marea albă și colbuită veghea cu soarele ei uscat să bem zeama portocalie până la fund, să ne potolim setea. Bob cu Jamaica lui aduseseră o vagă senzație de eliberare, barul începuse să mă obsedeze. De ce nu reușeam să-l punem pe picioare, de ce tapetul gri devenea verzui în lumină puternică și de unde să cumpărăm o oglindă venețiană?

Senzualitatea se risipește odată cu spaima, cu fricile aduse de boli sau de imposibilitatea de a accepta vârsta. Erotismul se strecoară pe ușă și dispare. Într-o bună zi m-am trezit fără pătura lui moale, fără vorbele lui umede, fără râsetul lui nonșalant. Brusc eram într-o lume aridă. O stâncă fără mare, fără valurile ei înspumate.

Au trecut mai bine de cincizeci de ani de la copilăria mea și încă simt în nări mirosul fierbinte și copt al nectarului de piersici. Criza de la mijlocul vieții s-a înființat la ușă, am ignorat-o o vreme apoi am rugat-o să mai facă o tură prin parc, să mă mai lase o vreme în pace. Stau în camera mea și mă uit în tavan. O muscă minusculă îmi dă târcoale lăsându-mi un sentiment de pace, cred că e un suflet reîncarnat, poate că e Evanghelina. Vârsta e un pasaj, de multe ori o terapie în sine, un ceai cald sau rece. Împreună cu Florica și cu Socrate împlinisem atâtea misiuni, nu le țineam socoteala, adunatul de ciulini, scoici sau cioburi șlefuite ne aduceau și bănuți, nu mulți, suficienți pentru nectarul de piersici, siropurile lui Istodor – înainte să înceapă școala nu putea să le ofere gratis, era nevoit să cumpere rechizite copiilor – sau pentru câte vreo sticlă de Pepsi când se putea.

Schema vieții era: Evanghelina-plaja-marea-ciulinii-băutura răcoritoare-prietenii. Funcționa ca un plan simplu și fără fisură. Făina scovergilor, uleiul ușor ars, clipitul rapid din pleoape când ne năpădea sarea pe fețele noastre mici și nostime, adierea vântului întotdeauna din cealaltă parte ca să ne fluture părul și să ni-l bage în ochi. Plecarea de acasă a avut gust de rodie coaptă, Evanghelina s-a priceput de minune să facă o despărțire ușoară, făcuse din cer o batistă imensă, bleu, pe care o flutura între Mangalia și Monemvasia să știu că e acolo, ea la un capăt, eu la celălalt, fără început și fără sfârșit.

Inima mea are acum contur de piatră, sau poate că e acoperită cu un strat de cocă întărită, frământată de mâinile pricepute ale lui Laguna. Cel jucăuș. Nu mai e nici el chiar așa de neastâmpărat, asta nu-mi place, i-am zis într-o zi, de ce ne pietrificăm cu vârsta? Diminețile stăteam de vorbă, ne plăcea să ciripim ca niște păsări, să nu ne pierdem obiceiul, obișnuința de a fi elastici, molateci, proaspeți.

-Nu noi, lumea din jurul nostru nu mai intră prin lentila ochiului, corpul se smochinește, s-a gândit el.

-Prea mult, am zis eu plecând capul să miros mai bine cafeaua proaspătă din cană.

-Totul pare mult mai dificil, asta nu e drept.

-O emoție, până când iese la iveală…

-Plictiseala, s-a mohorât el. E ca și cum…

-Da, e un ca și cum.

-Cafea dimineața, vin roșu seara, e rezumatul unei vieți fericite, a râs Laguna.

Socrate, Bob și cu mine ne batem capul să deschidem barul cenușiu, Tufișul Încâlcit n-are pic de strălucire, aduce cu ghemotoacele de ciulini care se rostogoleau împinși pe vânt în jos pe faleza abruptă. Cu grecii nu te pui, vor să primească mereu ceva frumos, ei au inventat frumosul. Când nu mai ai nimic, poți avea de fapt totul, se deschide vidul atunci. Dacă aș realiza zi după zi cât de mică sunt în schemă și totuși cât de importantă, nu m-aș mai plânge de toate prostiile, de nuanța tapetului sau de gustul ciudat al apei din sticlele cu etichetă verde. Aș merge mai departe.

Să fii fericită! Nu ai de ce să fii altcumva, mă încuraja bunica.

În atelierul meu se pusese praful peste lucrări, nu reușeam să găsesc motivația, entuziasmul, stare nu aveam. Socrate cu Bob munceau de zor la materialele publicitare, hotărâsem să inaugurăm barul în luna iunie.

-O baie în mare! Haideți, fraților, să inaugurăm marea, a strigat Bob de după un paravan pe care tocmai terminase de pictat în stil naiv o sirenă pe stâncă.

Era mândru de capodopera lui, îl lăsasem să picteze ce dorise, în fond un paravan poți arunca oricând. Mă obișnuisem cu activitatea, nu puteam să șed locului, nu mai știam ce înseamnă leneveala dulce împreună cu demonul perfid al amiezii.

Mi-e din ce în ce mai teamă de singurătate.

Socrate a apărut într-o dimineață cu fața roșie, fluturând telefonul ca să ne arate vestea. Cântărețul sirian la oud, minunatul oud cu corzile sale molatece și sunetele deșertului, acceptase să vină să cânte la lansarea Tufișului Încâlcit. Trimisese și câteva melodii să le ascultăm. Formația Anarhia îi plăcea lui Angelo, dar până la urmă pașnicul sirian a câștigat.

Cred că libertatea bate la ușă în muzica infinită a corzilor, ca un dans circular, ca o aripă de neoprit. Când eram mici, Evanghelina ne șoptea la ureche ca o neranțulă pomădată și piersicie în obraji, cântece din țara ei. Când eram mici eram fericiți, apoi ne-am pierdut încântarea, s-a pus praful, colbul, făina duhurilor amiezii și a orelor de aur în care plictiseala face ravagii în inimile oamenilor. Mai ales în ale celor predispuși la melancolie. Plecasem după rădăcini, nu le-am găsit. Ce era simplu acum e complicat, ce mirosea a zahăr ars acum e doar dogoare, ce era râset fără sens acum e numit umor, serile erau pe atunci o eliberare, acum sunt odihna poverilor de peste zi. Când eram mici, în picioarele goale cu tălpile zgâriate fugeam până la toneta lui Istodor când dădea sfoară-n țară că are sirop de portocale gratis, sau la magazinul cu de toate să răscolim rafturile cu mărunțișuri. Pe cărări asemănătoare, lungi, pline de praf și de ciulini, e și exodul copiilor din Siria cântărețului la oud, mici minuni ale lumii purtând în ochii sclipitori, lacrimi ca diamantele. E noul lor drum făcut fără voia lor în speranța unei vieți mai bune. Încotro? Și mai ales de ce? Nu ne mai întoarcem de unde am plecat pentru că mereu plecăm spre alte zări și revenirea e o iluzie, una sublimă. Peste mai multe generații poate că vrem să ne întoarcem de unde noi nu am plecat, au plecat străbunicii, bunicii, părinții. Lumea aia nu ne mai aparține, de multe ori nici nu ne vrea, e ca un tufiș încâlcit.

Putem să ne mutăm în raiul nevăzutelor. Acolo nu mai există înainte și după, sus sau jos, rădăcini împlântate adânc. De acolo pleacă totul și totul se întoarce acolo. Asta era viziunea Evanghelinei mele. Nu despre moarte este vorba. Din raiul nevăzutelor pribegia poate fi suportabilă. Când eram în clasa a patra mi-am anunțat părinții că vreau să mă mut la Alep în Siria, îl citisem pe Panait Istrati și tremuram la gândul că nu pot fi alături de personajele sale suferinde, de inimile lor triste dar pline de viață și de prietenie adevărată. Toate încercările părinților să mă facă să renunț au fost zadarnice, eu am plecat (în mintea mea, bineînțeles) în țara la care visam. Doar Socrate știa de vizitele mele neașteptate și poate că și Evanghelina bănuia ceva.

Ziua inaugurării Tufișului Încâlcit.

Laguna nu o să ajungă, plecase iar în insula Kithira cu sacii lui de făină. Socrate mi-a sugerat că inaugurarea o să semene cu una dintre zilele din copilărie în care fusesem obligați să ducem la școală teancuri de ziare și cartoane ca să ne facem planul de reciclare a materialelor. Erau depozitate alandala într-o încăpere umedă, nimănui nu-i păsa de soarta hârțoagelor, primul pas al misiunii fusese îndeplinit, asta conta.

Bob era mai mult la computer și coresponda cu cineva din Jamaica, tapetul gri începuse să ni se pară liniștitor. Se prăbușea ceva, părea o ciorbă reîncălzită cum spunea bunica, nu mergea, doar Anghel era entuziasmat de investiția lui.

Am scos împreună cu Irina masa și ustensilele pentru sucul de rodii, le-am încărcat în mașina mea și am plecat spre o plajă apropiată, am instalat totul la umbra câtorva măslini bătrâni și ne-am pus pe așteptat. Îl luasem și pe cel mic. Socrate sigur ne căuta, nu spusesem nimănui unde suntem, barul nu îmi mai plăcea, mi-era chiar greață de încăperile lui mohorâte. E rafinat, zicea Socrate. E plumburiu, îi răspundeam. Grecia e țara soarelui, nu merge. Chiar și așa, făina plutea peste tot ca o promisiune a unui nou început. Chiar de-ar fi să nu-mi găsesc împlinirea niciunde, măcar am văzut locuri frumoase. Ah, optimismul tău mă scoate din sărite, obișnuia Socrate să-mi spună.

Puștiul meu se juca în nisip, iar eu storceam rodii, Irina vorbea cu clienții și încasa banii. Începea să semene a Rai. Îmi imaginez că e un loc simplu, fără fasoane, cu câteva animale, cu apusuri și răsărituri frivole, cu multe fructe. Cel sau cea care rătăcește de colo-colo de obicei nu acumulează obiecte și poate avea o viață mai lejeră, nefiind atașat de chestii materiale. Asta nu e o garanție că sufletului îi va fi bine. E doar un sprijin.

Într-un moment de liniște Irina mi-a mărturisit că vrea să plece înapoi acasă, golul din lăuntrul ei o împinsese să ia decizia. Trimisese o scrisoare părinților în care le spunea printre altele că o să vină și cu bani, treaba asta se pare că îndulcise situația. De bani era nevoie oricând în familia ei, în satul ei.

Am simțit că cerul se coboară brusc și devine gri la fel ca afurisitul de tapet din bar.

-Irina, te rog, nu pleca, nu și tu.

-Da’ cine a mai plecat?

Am tăcut, fusesem martora prea multor plecări, cea mai dureroasă era a bunicii, a lui Dimitri, apoi îndepărtarea lui Laguna, până și aiurelile lui Socrate tot o evadare îmi păreau.

-Nimeni.

-Vezi? Nu o să fie așa de rău, a zis Irina cu glas blând, o să ne scriem.

-Există despărțiri urmate de scrisori, reale sau imaginare, și despărțiri fără urmări. Nu ai avut niciodată senzația că o dată cu înaintarea în vârstă, multe chestii devin IMPOSIBILE sau FĂRĂ SENS?

Plângeam.

Irina a pus mâna pe umărul meu, puștiul și-a ridicat pentru o clipă ochii din jucării, apoi a revenit la treburile lui.

-Strici tocmai momentul de acuma, a zâmbit Irina. Gândește-te că tu vei continua să stai aici la soare, cu rodii și plaje nesfârșite iar eu mă întorc la glodul de acasă și la frig.

-Atunci, de ce pleci?

-Nu pot altfel, a șoptit ea.

-Ei, pe naiba, nici așa, nici altcumva, am zis eu ștergându-mi lacrimile.

Din depărtare se vedea alergând o ființă disperată cu mâinile ridicate, parcă își smulgea părul din cap ca o nimfă nebună. Era Socrate. Începuse să bată vântul foarte tare, rafalele lui erau o binecuvântare pentru noi toți. Natura își făcea ca de fiecare dată treaba și ne ușura alegerile, se așeza ca un regizor hollywoodian și dădea indicații. Socrate, tu nu ai cum să înțelegi că eu nu mi-am găsit locul nici aici în Monemvasia și poate că nu-l voi găsi nicăieri. Pentru mine locul nașterii nu a fost decât o rampă de lansare iar aici unde am ajuns e o altă rampă de lansare. Tu te-ai regăsit în țara asta, asta e patria ta.A mea, nu sunt sigură. Nici acolo, nici aici. Niciunde. Nu mi-e dor de nimic, înțelegi? Dar Evanghelina? Ea e cu totul altceva.

Toate gândurile mele răvășite, toate adevărurile, toate temerile s-au spulberat cu un râset sănătos când i-am văzut mutra lui Socrate mai de aproape și l-am auzit zicând:

-Va fi o invazie de cicade cum nu s-a mai văzut! Miliarde! Acum s-au găsit, chiar în ziua inaugurării Tufișului Încâlcit! se văita Socrate. Au și pornit.

Mi-am făcut mâna streașină și m-am uitat în direcția indicată de el. Cerul era senin, parcă un pic mai gri înspre sud, probabil erau nori.

-Știi că cicadele sunt comestibile? s-a băgat Irina. Am putea folosi ocazia să îi tratăm pe invitați cu ceva special. Gustul nu e rău, de fapt nu au gust deloc, în niciun caz de gândaci. Iau aroma sosului folosit.

-Vă dați seama că puteam evita nebunia asta, cicadele reînvie din larve cam la șaptesprezece ani odată…

-Socrate, Grecia e țara cicadelor, și în fiecare generație există oameni care au fost invadați de creaturi abia ieșite din pământ. Nu e ceva nou.

-Ceva nou, ceva nou, asta e lozinca lumii de azi, a zis el pe un ton sarcastic. Nimic nu mai e suficient de nou, după ce e nou. Se învechește încă din a două secundă. Să înțeleg, draga mea, că suntem norocoși cu cicadele venite din trecutul glorios al peninsulei?

-Șaptesprezece ani sunt o nimica toată, i-am zis eu.

-Dacă te-ar auzi Dimitri, el s-ar fi bucurat să te ocupi de barul lui, cred că te-a iubit.

-Pe mine!?

-Da, pe tine.

Am strâns taraba și ne-am pornit spre oraș. Eu am tăcut tot drumul. Dimitri te-a iubit, Dimitri te-a iubit, un ecou firav al cuvintelor îmi suna în cap, de unde știa el? Drumul șerpuia liniștit, cel mic adormise, Socrate urmărea neliniștit pe geam evoluția cicadelor. Începuse să picure. Din spate se auzea un bâzâit din ce în ce mai puternic, ceva se apropia cu viteză, ah, cicadele, nu puteau să mai aștepte măcar trei zile? În oglinda retrovizoare am văzut dintr-un nor de praf stârnit din senin cum se ivea, semeață și plină de tupeu, nu o cicadă, ci o motocicletă. Era Laguna în negru ca un zeu al întunericului, ne-a depășit în viteză fără să facă vreun semn și s-a mistuit în zare ca un nor compact de insecte. Mi s-a părut că în spatele lui avea un sac de făină din care se împrăștia în curenții de aer o pulbere fină aurie.

Când am ajuns în orașul vechi, invitații începuseră să apară. Cerul era întunecat și vibra din ce în ce mai tare. Bob, care reușise să termine singur aranjarea ultimelor detalii, era nervos. Mi-a aruncat o privire rece. Am cerut câteva amănunte despre aranjarea sticlelor, mi le-a dat fără să clipească. Să nu te aștepți să-ți spun rețeta de cocktail surpriză, a zis Bob, am s-o fac eu. Eu o să iau toate laudele. Bine Bob, cum vrei tu, i-am zis.Probabil că cicadele îi mâncaseră sufletul. Este unul dintre obiceiurile lor preferate.

În bucătărie Laguna era prăvălit pe un scaun și pe genunchii lui stătea o femeie cu părul lung și auriu. Ea era sacul de făină. Laguna o privea înlemnit, cu o mână îi mângâia coapsele pline alunecând între ele ca pe un blat dat cu unt. Din părul ei moale săreau pulberi albe, am recunoscut făina care năvălea odinioară și din cărnurile mele. Femeia îi zâmbea absentă.

M-am retras cerându-mi scuze și m-am balansat pe picioare ca într-un dans necunoscut până am dat de Socrate. M-am aruncat în brațele lui și am început să plâng. Barul ăsta blestemat, văgăună sinistră, nu trebuia să accept să refac locul lui Dimitri. Zici că Dimitri mă iubea? Cine iubește și lasă/ Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui/ Și pasul gândacului/ Pulberea pământului/ Pulberea pământului. Un cântec, îl mai asculta Evanghelina la un pick-up vechi.

Din cer se auzea un huruit surd. Așa a rămas în mintea mea lansarea barului, un tablou cu culori șterse într-o ramă mâncată de carii, o amintire care se exfolia lent ca o ploaie uscată.

Au trecut mai bine de cincizeci de ani de la copilăria mea și încă simt în nări mirosul fierbinte și copt al nectarului de piersici vândut în sticle mici maronii în prăvălia La Socrate și mirosul de făină crudă de pe mâinile lui Laguna. Nectarul se acrește în sticlă, pâinea mucegăiește de la umezeală, omul se strică de la nestare.

Într-o seară de vară, în Mangalia copilăriei mele, am ieșit la o plimbare spre micul far, marea era ca o magmă neliniștită ce sălta sub oglinda apei. Lăsasem totul baltă acasă în Monemvasia, sigur se puteau descurca și fără mine o vreme, Socrate mă rugase de fapt să plec să revăd locurile copilăriei noastre. Fără durere, m-a rugat, nu-i de niciun folos.
Mi-am amintit de seara lansării barului, un dezastru, dar și o eliberare. M-a pufnit râsul. Nicio parte din sufletul meu nu fusese prezentă atunci, a fost ca un dans pe o scenă putredă, pe o muzică dirijată de Dimitri cel plecat dintre noi. Prin aer pluteau firele aurii din părul femeii lui Laguna, dansul macabru era al menadelor, și ea o să moară într-o zi! strigau tânguitoarele, tapetul gri scorojit se scurgea ca o apă otrăvită de pe pereți, fantomele Mariei O. se înlănțuiau cu faunii în scene de sex frenetic. Tufișul Încâlcit prinsese în sfârșit rădăcini.

A răsărit luna pe un cer indigo și a stârnit vântul.

-Poți să fii ce vrei, am auzit o voce caldă în spatele meu.

Am tresărit și m-am întors. Mi-am simțit respirația ca pe un abur fin, era ceva acolo, nu știam ce, mă simțeam brusc bine. Bărbatul era înalt, încă tânăr, cu ochi pătrunzători. În colțul gurii, în zâmbetul ușor ironic, la lumina lunii și a unui felinar chior, l-am recunoscut pe Daniel Schwarz.

-Aș vrea să fiu un far, am pufnit în râs.

-Prea bine, fii unul, lasă aici un mesaj și o să-l citim împreună peste mulți ani.

-Avionul te-a dus departe și ziua aia în care m-am întors acasă…

-Ai făcut ce ai simțit sau, mai bine zis, ce puteai.

-Și eu voiam să plec.

-La São Paulo.

-La Monemvasia.

Am pufnit amândoi în râs, câte fasoane, ce balet geometric și stradal, câtă lipsă de imaginație. Plecasem spre zări îndepărtate. Fără promisiuni.

-Vreau să-ți arăt ceva, Daniel, și l-am luat de mână. În dosul ușii albastre, ai să vezi că lumea e cu totul altfel decât bănuim noi.

M-a strâns în brațe aproape să mă sufoce. Da, ai dreptate!, a zis el, ai mare dreptate, nu e nimic scris aici și nici nu va fi.

O ceață deasă s-a lăsat peste oraș înghițind luminile și zgomotele sale. Brazilia nu fusese nicicând mai aproape. Ochii lui Daniel mă priveau adânc, era între noi o distanță uriașă, dar și ceva care ne atrăgea ca pe două piese de puzzle dintr-un joc cu miliarde de piese. Potrivire perfectă nu există, poate doar o iluzie că uneori lucrurile chiar se pot aranja.

(ultimul capitol din romanul „La Socrate”, Editura Oscar Print, București, 2020)

Foto: Hadas Eldar