Amorul singuraticilor

Mărturisesc că sunt mari scriitori la care nu am ajuns încă, sau doar pînă la preș. Ca să încep cu un maghiar, de László Krasznahorkai am citit un singur volum; de Péter Lengyel, nici unul. Gib Mihăescu și Mircea Horia Simionescu se află, la fel, pe lista mea de dorințe. Iar dintre marii literaturii universale, mă limitez să-i numesc pe Joyce și pe Proust.

Dar Proust a răsărit, totuși, în mine mulțumită lui Catherine Cusset. “Celălalt pe care-l adoram“, un roman frumos și melancolic, îl are ca personaj principal pe Thomas Bulot, mare admirator al autorului “În căutarea timpului pierdut”. M-au agasat desele citate din opera marelui francez. Între timp, vorbind cu colegii despre el, l-am văzut și în probabil singura înregistrare video în care l-au prins. Am dat să-l citesc.

Orice mare scriitor e un apartament sau un cartier neexplorat încă. Proust, vorba vine, e un întreg arondisment. Sînt numai la începutul lui “Swann” și deja îmi plac portretele mătușii lui Marcel sau al domnului Legrandin, snobismul acestuia din urmă despre care, firește, nu știu decît alții, el neputîndu-se observa. Îmi plac frazele pe care nu le pot cita pentru că citesc cartea în maghiară, dar care sunt pline de un ritm melancolic, de ritmul unui om care privește mai adînc decît ceilalți și nu face nimic altceva decît să privească.

Unui cititor care nu l-a citit pe Proust pasiunea lui Thomas i se pare, probabil, un simplu hobby sau, oricum, ceva frivol. Nu spun că înțeleg tot, dar cred că înțeleg pasiunea unui om singuratic pentru un alt om singuratic, care a mai și creat o operă majoră din singurătatea sa.