A murit Emil Brumaru.
Nu i-am cunoscut opera în profunzime și nu l-am întîlnit niciodată. Însă, într-o recenzie la o antologie de poezie contemporană, afirmam că, într-o cultură pretins caragialiană, numai doi mari poeți au umor: Emil Brumaru și Șerban Foarță.
Sigur, lucrurile sînt mai nuanțate, dar cred că, în general, am semnalat un fenomen adevărat. Oricum, nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre buna dispoziție a unui poet care a trăit, totuși, în România, țară de care ne tot plîngem și asta ne ocupă tot timpul. Și sigur, avem și noi dreptatea noastră. Cine ar tăgădui că nu sînt destui corupți, mîrlani, netrebnici și cinici? Că autostrăzile, că salariile…
Dar dacă ne gîndim că poezia poate fi și altceva, nu numai fotografierea realității sau persiflarea vieții publice (sînt mari poeți în ambele domenii, dacă ar fi să ne gîndim numai la Brecht), atunci trebuie să-l plîngem și mai mult pe Emil Brumaru, cu rimele lui antonpanniene sau topîrcenești, mucalite cumva și dătătoare de speranță, și nu de vreo speranță superficială, ci de încrederea în cuvintele care sînt mereu aici și cu care mereu ne putem juca, așa, ca Nichita Stănescu, „în dulcele stil clasic”.
L-am admirat și pentru curajul lui. Cine-ar mai fi scris porno cu rime, într-un rafinat stil literar, cu acordurile lui Baudelaire și ale lui Arghezi în voce? Cine-ar mai fi arătat că poezia e mai mult decît orice bună-creștere? E poezie și-atît.
Dumnezeu să te odihnească, maestre!
