Avanpremieră

Anii frigului (fragment)

Cine-i mai nefericit dintre noi?

— Ştiţi, mă gândesc mereu la sensul vieţii mele şi pur şi simplu rămân cu gura căscată. La urma urmei, pentru asta m-am zbătut tot timpul, să găsesc un sens, şi constat că sunt la fel de neajutorat ca în prima zi…

Cam aşa începea Hector Noroaie să se plângă. Dacă înainte îşi mai selecta confesorii, pe măsură ce îmbătrânise nu mai respecta nici un criteriu şi, cum găsea pe cineva dispus să-l asculte, îi punea omului pe tavă toată viaţa lui. Nu se mai jena şi pe de altă parte nici nu se mai uita în oglindă. Cele două atitudini mergeau împreună. Dar purta în portmoneu o serie de fotografii din tinereţe şi, profitând de răbdarea celuilalt, nu ezita să i le arate. Unii îl mai repezeau, şi Hector se retrăgea vizibil stingherit. De fapt, jena lui pleca de la nume. Spunea – şi nu greşea – că are un nume imposibil, că aşa ceva nu s-a pomenit şi că de-ar trage şi cu tunul nu ar găsi vreun echivalent ridicolului său onomastic. Dar Noroaie era şi un nume predestinat. Neam de neamul lui nu făcuse greşelile de care el se făcuse vinovat. Aşa ajunsese un moşuleţ simpatic, mititel şi cam dolofan, care locuia într-o garsonieră minusculă – în fond, ce-i trebuia mai mult? –, hrănindu-se dintr-o pensie la fel de mică. Ce-i mai rămânea, după ce-şi achita facturile, era atât de puţin, încât abia se descurca. De fumat însă nu mai fuma, iar băutura îl trădase: organismul nu mai îngăduia nici un fel de exces. De aceea, intra într-o cârciumă, se aşeza la o masă şi comanda o halbă de bere diluată, din care sorbea încet, cu ochii umezi din cauza amintirilor care-l chinuiau. Singura lui dorinţă era de-a găsi un muşteriu dispus să-l asculte. Avea atâta nevoie să vorbească, să comunice, să se facă înţeles, încât dorinţa aceasta o întrecea cu mult pe cea a unui cerşetor obişnuit care imploră câţiva bănuţi. El cerşea câteva minute pentru a fi ascultat. Pe de altă parte, se şi ruşina, aşa că nu putea chiar de la bun început să-şi povestească viaţa. Din cauza aceasta pierdea ceva timp cu „încălzirea“, ceea ce-l enerva pe individ şi-l determina să nu-i mai acorde atenţie. Aşa se face că, de multe ori, ajungea să vorbească de unul singur. Nu era urmărit. Se încuraja însă pe sine să nu tacă şi să-şi susţină monologul până la capăt. Cine, totuşi, mai apleca urechea spre bolboroseala lui reţinea nişte chestiuni amuzante. „De pildă, spunea Noroaie, în locul în care altcineva ar fi pus un aragaz eu am ridicat o stivă de cărţi. Nu am maşină de gătit, doar un reşou. Mi-am cumpărat şi un televizor cu cea mai mică diagonală posibilă, mai am un pat şi un bufet unde ţin de toate, farfurii, oale şi tacâmuri, laolaltă cu două cămăşi şi trei chiloţi… Mă mândresc însă cu fotografiile pe care nu le-am pierdut, le-am salvat de la dezastrul mutării şi stau ore în şir cu ochii la ele ca să chem înapoi viaţa pierdută. Cele mai dragi poze sunt cele în care apare mama. Ea a trăit mult, dar eu am sperat că e nemuritoare. Condiţiile în care şi-a dat duhul au fost mizerabile. N-o să-mi iert nici odată că, dus de nas de o puştoaică, am băgat-o pe bestie în casă, ceea ce pe mama a distrus-o. La urma urmei, conflictul dintre soacră şi noră funcţionează de când e lumea şi a ajuns chiar un topos cultural, doar că o asemenea constatare mai mult mă ofensează decât mă consolează…“

Cine să-l urmărească? Noroaie continua în legea lui până când, dezamăgit, se ridica de pe scaun şi părăsea cârciuma în vârful picioarelor. Dar şi afară vorbea de unul singur, observat ba de unul, ba de altul, care-l socoteau nebun, şi probabil că sentinţa aceasta nu era departe de adevăr, fiindcă omul chiar că-şi pierduse minţile de vreme ce se putea dedubla şi se privea din exterior ca şi cum ar fi fost cineva străin de sine. Îi sunau în minte versurile lui Eminescu, şi parcă atunci se lumina la faţă: Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură etc. etc. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, de-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult… El nu murise, dar durerile nu mai erau ale lui, ci ale unui străin. Când simţea că se sufocă spunea deci că nu e el, nu sunt eu, Je est un

autre, vorba unui poet celebru, dar de pe alt meridian, şi atunci avea loc teribila dedublare, se uita la el însuşi ca la o fotografie sau ca la un portret care, deşi îi semăna, purta datele altei persoane. Hector Noroaie era atât de stâlcit, încât nu-şi mai dădea seama de adevăratele

dimensiuni. Locuia în garsoniera liliputană ca într-un cuib de cuci. O comparase iniţial cu un vagin de fetiţă, dar a doua comparaţie i se pă rea mai izbutită. Cucul e doar pasărea

singurătăţii, sihastra care veghează cele mai temute schimnicii, precum cucuveaua care stă la porţile lumii de dincolo, cu-cu, cu-cu, putea să cânte aşa toată ziua. Spunea deseori că nu-i trebuie mai mult, că se mulţumeşte cu ce are şi că, dacă-l mai ţine Cel de sus în viaţă, e cel mai fericit om de pe pământ. Faţă de cât suferise din cauza bestiei, prezentul era lin, lumină lină aurind uşile vecerniei.

[…]

La viaţa lui fusese un gazetar modest. Redactase numai ştiri şi nu se încumetase să atace genuri publicistice pretenţioase. Dar avusese idei şi asta îl salvase. Creştea în propriii ochi şi pentru câteva clipe putea să se îmbete şi fără alcool. Ideea la care ţinea cel mai mult era, hodoronc tronc, legată de Brâncuşi. După părerea lui, faimosul sculptor nu murise, ci dispăruse. Când îşi mai permitea să se cherchelească niţel, spunea că tocmai de aceea statul român dă acum din colţ în colţ pentru a face rost de bani ca să păstreze în ţară Cuminţenia pământului, deoarece

aceasta este opera în al cărei pântece a dispărut Brâncuşi. Cum? ar fi făcut ochii mari un prezumtiv ascultător, dintre aceia visaţi de Noroaie, care ar sta smirnă şi nu ar pierde

nici un cuvinţel din expunerile sale. Repede şutuit de persoana imaginată, care nu ar fi admis o asemenea enormitate, el ar fi mers totuşi până în pânzele albe. Brâncuşi nu a murit, ci a dispărut. Ce contează că a existat un cadavru? Fals, copie, duplicat… Râdeau oamenii să se prăpădească, dar nu ceda. Un creator genial, continua el trăncăneala, nu se poate despărţi de opera sa. De aceea nu face mai multe, ci doar una. Scopul său nu este să realizeze ceva frumos, ci să dispară în această unică operă ca într-un mormânt şi nimeni să nu-l mai găsească vreodată. Dacă

opera e gata şi tu, autor, te afli alături, atunci e limpede că ai ratat. De aceea există şi opere cu autori necunoscuţi. Exprimare însă greşită, corija el. Nu necunoscuţi, ci dispăruţi. Până să vină admiratorii, dumnealui, autorul, şi-a luat tălpăşiţa, adică s-a furişat în interiorul operei şi dus

a fost. Dar mai este o posibilitate. Ca autorul să nu dispară, să trăiască mai departe, dar să poarte pe corp urmele luptei sale cu piatra. Pricepeţi ce spun? se adresa el aproape revendicativ ipoteticului ascultător. De acord, revenea apoi uşor împăciuitor, Brâncuşi nu a dispărut, poate că

teoria asta cu dispariţia e exagerată, e valabilă numai în epoca artei anonime şi, de când autorul e cunoscut, a devenit imposibilă. Dar atunci, coane, se răţoia el, folosind un apelativ cu o sonoritate desuetă, cum facem deosebirea dintre artistul mare şi acela doar valoros? Află de la

mine, accentua Noroaie, nu opera e criteriul de departajare, ci autorul însuşi. Într-un fel arăta când a început să lucreze şi altfel arată după ce a terminat munca. În cazul unui sculptor lupta cu piatra determină nişte malformaţii teribile. Şi lupta cu culorile e plină de riscuri, iar poetul

se ridică de la masă alb la faţă ca un mort, sau aşa de schimonosit, încât, dacă se uită în oglindă, nu se recunoaşte, dar în cazul sculptorului e mult mai mult, pricepi, coane?

Aşa vorbea el prin cârciumi, sau ar fi vrut să vorbească, dacă l-ar fi ascultat cineva. Din păcate, nu se mai bucura de nici un pic de consideraţie. Umbla prin cartier fără nici un rost şi într-un fel regreta că ieşise din acel mariaj nefericit, conform strămoşeştii înţelepciuni: rău cu rău, dar mai

rău fără rău! Pe fosta lui soţie – de fapt, nu divorţase – o chema Anastasia Apostoloiu, cel mai lung nume pe care-l pronunţase vreodată, nici mai mult, nici mai puţin decât zece silabe, zis până la capăt, te ia ameţeala… Mai ales că e doldora de promisiuni. A-nas-ta-si-a, adică învierea….

Fragment din romanul Anii frigului de Dan Stanca, Editura Humanitas, 2017

 

Despre autor

Dan Stanca

Dan Stanca

DAN STANCA s-a născut pe 30 septembrie 1955 la Bucureşti. A debutat în 1992 cu romanul „Vântul sau ţipătul altuia” şi a publicat până acum alte 23 de romane, printre care: „Apocalips amânat” (1997), „Morminte străvezii” (1999, apărut şi în limba maghiară), „Ultimul om” (1999), „A doua zi după moarte” (2003), „Noaptea lui Iuda” (apărut tot la Editura Humanitas, 2007), „Cei calzi şi cei reci” (2008), „Jurnalul aşteptării” (2014), „Ghetsimani ’51” (2015), recompensate de-a lungul anilor cu trei premii ale Uniunii Scriitorilor din România, două premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi mai multe premii ale revistelor literare.

Scrie un comentariu