Vă propunem, în avanpremieră, câteva poeme din volumul de versuri în curs de apariție „Iubirile pierdute ale lui Richard Brautigan” de Andrei Mocuța. (Literomania)
Poem pentru Ianthe
în unele dimineți
Richard își punea mustața la loc
ca pe o armură subțire
și-și îmbrățișa fiica
cu o stângăcie care semăna
cu o rugăciune
când scria
îi lăsa numele pe marginea hârtiei
„Ianthe”
ca un ghimpe sau o ancoră
nici el nu știa sigur
uneori se simțea tată
alteori copil pierdut
ea îi păstra cărțile
ca pe niște bucăți de zăpadă
care nu se topeau niciodată
nici măcar în verile toride
din Montana
care miroseau a iarbă arsă
și a tristețe dionisiacă
el venea noaptea în camera ei
beat
tremurând
să-i citească povestiri proaspăt scrise
de parcă poveștile
ar fi putut ține moartea la distanță
alteori apărea
cu o bucată de săpun în palmă
și îi spunea
„aceasta e ultima mea dorință”
iar într-o dimineață
prea luminoasă pentru asemenea cuvinte
i-a zis
„dacă nu erai aici
m-aș fi sinucis azi noapte
dar nu voiam
să fii tu cea care mă găsește”
Ianthe nu plângea
copiii păstrează lacrimile în locuri
pe care adulții le-au uitat
dar în ziua aceea
în aerul transparent al Montanei
ea a înțeles
că iubirea poate fi o salvare
și totodată o povară
care cântărește cât un om mare
beat
sprijinit de tine toată viața
Spovedania
Richard mergea la pescuit
așa cum
s-ar fi dus la spovedanie
cu undița sprijinită pe umăr
pășea în apă
ca într-o propoziție
pe care încerca s-o repare
sau s-o rescrie
pe mal
lumea rămânea deoparte
scriitori invidioși
editori agitați
iubiri stinse
femei cu horoscopul în flăcări
cele două Americi ale lui
una reală
alta inventată
în Montana
frigul îl făcea să vorbească
mai puțin
dar peștii îl ascultau oricum
cu acea răbdare limpede
pe care numai
ființele sălbatice o au
uneori nu prindea nimic
nu conta
spunea că și ratarea
e tot un fel de captură
alteori
venea acasă
cu o păstrugă uriașă
pe care o transforma
într-un poem
sau un roman
și atunci toți peștii lumii
se mutau
în paginile lui
prietenii îl tachinau
spuneau că pescuiește
mai mult metafore
decât păstrăvi
dar Richard zâmbea
pe sub mustața lui victoriană
numai un nebun
ar crede că între pârâu
și imaginație
există vreo graniță
acolo lângă râul rece
ținea toată America de mână
și o asculta până când
se liniștea
Poet american mare cât muntele
la un festival din Tokio
a văzut poeți care veneau cu textele
scrise pe bucăți de lemn
pe mături
pe umbrele
pe orice
un poet tânăr i-a întins o umbrelă
și când a deschis-o
versurile au căzut peste el
ca un duș cald
altul mai bătrân
și-a scris
poemul pe o piatră rotundă
când Richard a ridicat piatra
cu ambele mâini
un haiku despre singurătate
s-a lipit de degetele lui
ca praful
de bibliotecă
apoi a venit o fată
cu un poem
sculptat în tulpina unei plante
„crește în fiecare zi” i-a spus ea
„dar nu foarte mult pentru că
s-ar rupe”
când a urcat și el pe scenă
acitit o poveste
despre ploaia din Montana
publicul l-a ascultat
cu o tăcere
mai densă decât aerul
o tăcere japoneză
clară și disciplinată
la sfârșitul festivalului
un copil i-a oferit o farfurie de hârtie
pe care a scris cu carioca
„poet american mare cât muntele”
desenase și un munte
cam strâmb
dar tot munte era
Richard a primit farfuria
ca pe un premiu
în drum spre hotel
Tokio pâlpâia în lumini de neon
și mister
iar el purta sub braț
umbrela poetului tânăr
piatra grea a bătrânului
poemul sculptat în plantă al fetei
și farfuria copilului
a notat în carnetul său uzat:
„într-o lume în care poeții scriu
pe umbrele
pe mături
pe frunze
pe ce apucă
singurul lucru pe care nu-l pot scrie
e despre propria mea fericire
dar mă bucur
că alții încearcă pentru mine”
Din volumul de versuri în curs de apariție „Iubirile pierdute ale lui Richard Brautigan” de Andrei Mocuța
Sumar Literomania nr. 403 (2026)
Scrie un comentariu