Restituiri

Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul I)

Lucrez acum la ediția a doua a cărții documentare despre bunicul meu patern, preotul greco-catolic Vasile Cesereanu (fost deținut politic), alcătuită în principal din dosarul său de urmărire de către Securitate, dar și din Memoriile pe care bunicul meu le-a trimis diferitelor instituții care l-au persecutat. Documentul de față, inedit, care va intra în ediția a doua a cărții, este un Memoriu pe care Vasile Cesereanu i l-a înmânat în 1980 pontifului Ioan Paul al II-lea, pe când se afla în exil la Roma, pentru a prezenta situația sa de preot greco-catolic, dar și a greco-catolicismului interzis și persecutat în România. Literomania va găzdui în trei episoade fragmente din Capitolul I al acestui Memoriu. Pentru autenticitate deplină, nu am intervenit cu niciun fel de corectură ori adaos. Am conservat ca atare greşelile de ortografie, de sintaxă, punctuație, morfologie, și alte tipuri de greșeli, exact cum sunt scrise de mână în Memoriu. Pentru a se înțelege relevanța istorică și documentară a acestui text, voi prezenta succint biografia bunicului meu patern.

Vasile Cesereanu s‑a născut la 15 februarie 1899 în comuna Năsal din raionul Gherla, județul Cluj. A fost fiul a doi țărani, Grigore și Ana. Școala primară a urmat‑o în comuna natală. Liceul l‑a făcut la Gherla, mai întâi la Liceul de stat maghiar, apoi la Școala normală de învățători. De asemenea, a studiat la Liceul Andrei Mureșanu din Dej, unde a obținut bacalaureatul și maturitatea în 1921. S‑a înscris la Academia de Teologie greco‑catolică din Gherla, pe care a terminat‑o în 1925. În 1926 s‑a căsătorit cu Veturia Mureșan (născută la 17 septembrie 1900). Din această căsătorie s‑au născut patru copii, din care doar doi au supraviețuit: o fată, Maria (născută la 8 februarie 1933) și un băiat, Domițian (născut la 11 ianuarie 1935). Vasile Cesereanu a rămas văduv în 1953.

Tot în 1926 a fost hirotonit preot de către Iuliu Hossu, episcopul greco‑catolic de Gherla (mai târziu, episcop de Cluj‑Gherla și apoi cardinal in pectore). În 1937 a fost în pelerinaj la Roma. A activat ca preot în parohia Copru (aparținând de protopopiatul Câmpia), situată în județul Cluj (fost județ Someș). În parohia Copru a fost preot greco‑catolic vreme de 21 de ani, până în 1947. Din 1948 s‑a mutat în comuna Budești din județul Bistrița‑Năsăud, unde a continuat activitatea preoțească în clandestinitate, în casa sa particulară. Desființarea de către regimul comunist a Bisericii greco‑catolice, în 1948, nu l‑a făcut să treacă la ortodoxie, ci a întărit credința sa statornică în greco‑catolicism.

Pentru credința sa, Vasile Cesereanu a suferit șase condamnări (de luni ori ani), fiind încarcerat în închisorile Gherla, Cluj, Bistrița, Aiud, Jilava, cu pauze și intermitențe, din 1952 până în 1964. În total, perioada sa de închisoare însumează aproape șase ani. După eliberarea din închisoare a dorit să emigreze, dar autoritățile comuniste nu i‑au îngăduit acest lucru.

În 1974 a fost primit în Ordinul bazilitan (Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare). Din 1975 a început demersurile oficiale pentru a emigra la o mănăstire din Glen Cove, statul New York, în Statele Unite ale Americii, unde se afla o comunitate de călugări bazilitani.

În vara lui 1978 a plecat la Roma (în tranzit spre S.U.A.). În 1980 a înaintat Pontifului Ioan Paul al II‑lea un memoriu amplu (scris de mână în limba română, însoțit de o traducere italiană dactilografiată), în care a expus situația sa personală în cadrul Bisericii greco‑catolice persecutate în România; în același memoriu a cerut binecuvântarea papală ca membru al Ordinului Sfântul Vasile cel Mare. Acest Memoriu a fost adus la Cluj de părintele Silvestru Augustin Prunduș, superiorul preotului Cesereanu în cadrul Ordinului Sfântul Vasile cel Mare. Pentru ediția a doua a cărții de față am recuperat – din Arhiva bazilitană de la Cluj – acest memoriu foarte important.
Din dispoziție papală, Vasile Cesereanu s‑a stabilit definitiv și a slujit, din 1980, ca monah bazilitan, la o mănăstire de maici – călugărițele „Inimii Maicii Domnului de la Fatima” (Suore Oblate), aflată la marginea orașului Roma.

Vasile Cesereanu a murit la Roma, la 19 martie 1984. Este îngropat în cimitirul Verano din Roma, alături de canonicul Aloisie Ludovic Tăutu, protectorul său principal din exil.

Ruxandra Cesereanu

[Memoriu-autograf]

Sanctității Sale, Prefericitului părinte, Părintele părinților, Sluga Slugilor lui Dumnezeu, urmașul legiuit al Sf. Petru: Papa Ioan Paul al II-lea

Roma – Vatican

Prefericite Părinte!

Subsemnatul, Cesăreanu Vasile, preot gr. catolic de rit bizantin, originar din România, născut în comuna Năsal, la 15 februarie 1899, emigrat din România în ziua de 26 iunie 1978 și sosit în Italia – Roma în aceeași zi, cu profundă umilință vin înaintea Sanctității Voastre cu următorul

Memoriu

Capitolul I

(partea întâi)

M-am născut în ziua, luna și anul arătat mai sus, din familie de creștini greco-catolici, săraci, lucrători cu ziua pe pământul boierului. În familie am fost cinci copii; doi băieți și trei fete dintre cari singur eu – ca prin minune, am primit o educație mai deosebită. Școala primară, patru clase elementare am făcut-o în comuna natală. Liceul de opt clase în orașul Gherla (pe vremea aceea Szamosuy, că eram sub regim austroungar) iar academia de teologie am urmat-o și am terminat-o în anul 1925 tot în orașul Gherla care pe atunci era reședința episcopală a Preasfințitului Dr. Iuliu Hossu episcop diecezan iar mai târziu cardinal in petto. În anul 1926 m-am căsătorit apoi în ziua de 4 aprilie a anului am fost consacrat întru preot și numit preot în parohia Copru, din dieceza susamintită. În această parohie am activat ca preot-paroh timp de 22 ani până la desființarea brutală și nedreaptă a bisericii noastre gr. catolice în anul 1948. Nevoind să trec la ortodoxie am fost înlăturat din parohie de către organele miliției și a ortodoxiei și împreună cu soția și doi copii, un fecior și o fată, am trecut în comuna vecină: Budești, unde am avut casă proprie și o mică proprietate și unde am locuit până în ziua în care am emigrat – 26.VI.1978 – deci 30 de ani. Notez că dintre credincioșii parohiei mele numai trei (3) au trecut la ortodoxie. Parohia apoi a fost redusă la filie și a fost încredințată preotului ortodox din comuna vecină.

Viața mea în comuna unde m-am mutat și unde am locuit 30 de ani a fost precum urmează:
De la început am acceptat cu curaj și cu dragă inimă lupta pentru cauza bisericii noastre, desființată pe nedrept, cu toate consecințele pe care le prevedeam. Așa, după arestarea episcopilor noștri în număr de 7, și ducerea lor în temniță am adunat la casa mea credincioși și din fosta mea parohie și credincioși din comunele vecine care nu au trecut la ortodoxie și le-am prestat toate funcțiunile inerente darului preoției mele: sfânta liturghie, mărturisiri, cuminecări, boteze, cununii, cetiri și dezlegări. Pentru sf. maslu mergeam acasă la bolnav. Pentru serviciile prestate credincioșilor nu am luat nici o plată;1) că nu am avut nevoie, 2) că nu am vrut să fiu acuzat de dușmani că activam pentru câștig pentru ca să pot trăi.

Subsemnatul, am locuit în comuna Budești dar nu între continele [casele țărănești, n.n.] conglomeratului edilitar al comunei, ci în afara lui la o depărtare de 1 km de comună. Cum casa se află lângă șosea cu circulație mare și cum numărul credincioșilor netrecuți la ortodoxie sau reveniți creștea, era firesc ca să vadă toată lumea ce se întâmplă la casa mea. Faptul a pus în mișcare organele ortodoxiei și a miliției care au venit la mine și au aflat credincioși adunați la rugăciune, au făcut proces verbal, au pus mărturii și m-au dat în Tribunal. Tribunalul m-a condamnat, ca pentru prima dată cu circumstanțe atenuante, la 500 Lei amendă = 400 Lire. Aceasta în anul 1952.

Neavând cu ce plăti, am fost dus la închisoare pentru 100 de zile, echivalentul amenzii a 5 Lei ziua. N’am stat decât 33 de zile pentru că am plătit diferența de amendă, apoi am fost eliberat. Între timp, fata s-a măritat și a plecat cu bărbatul său în orașul Năsăud unde lucrează, iar feciorul care era pe clasa a XI-a de liceu a fost exmatriculat pe motivul că eram preot și chiabur cu o proprietate de 15 H. El – băiatul a plecat la muncă într-o intreprindere și pe baza muncii sale a fost admis să treacă liceul și să facă bacalaureatul. Așa că când am plecat în temniță a rămas acasă singură soția, iar când m-am întors am aflat-o tot singură dar bolnavă, iar după 3 și jumătate luni – în 23 februarie 1953, a murit.

Firește că moartea soției mele a fost o mare lovitură și mi-a cauzat o mare durere dar pe de altă parte vedeam în acest eveniment dureros o ușurare de gândurile – îngrijorările, neliniștea care mă frământa în timpul cât lipseam de acasă, adică când eram la închisoare. De aceea, după moartea ei știindu-mă liber de orice legătură și de orice grijă, m-am avântat cu mai multă tărie și cu mai mare curaj în lupta pentru cauza bisericii care sângera tot mai mult din pricina avalanșei de persecuții lansate de către porțile iadului – desigur cu permisiunea lui Dumnezeu.

Credincioșii auzind că m’am întors din temniță au început să vină iarăși la mine. Eu i-am primit cu drag îndemnându-i la păzirea credinței cu tărie. La denunțul preotului ortodox din comună, miliția a venit la mine, a aflat la mine credincioși pe care i-a alungat iar mie mi-a făcut acte de dare în judecată, le-au depus la Tribunal care m’a condamnat acum a doua oară cu circumstanțe agravante – ca recidivist – la 1 an închisoare pentru delictul de activitate clandestină în favoarea unui cult interzis. Am fost dus la închisoare, iar după 6 săptămâni – pe baza unui decret de grațiere a pedepselor – dat de stăpânire, am fost eliberat și eu. Aceasta în 1954.

După sosirea mea acasă, credincioșii au început să curgă din nou și aproape 2 ani am dus-o în condiții de persecuție, înjurături, hule, ocări, calomnii și alte vexațiuni ce mi se făceau mie și credincioșilor până în vara anului 1956. Atunci la 15 august, sărbătoarea adormirii Preacuratei Fecioare Maria (feragoste), se adunase la mine multă lume de credincioși din toate părțile și satele din jur. Era o zi frumoasă, liniștită și senină. Încă nu se făcuse ziuă și lumea se adunase. Încă nu era ziuă și am început mărturisirile. Acestea au durat până către ora 13. Atunci am început Sf. Liturghie (santa messa). Lumea nu încăpea în casă, deși casa avea 3 camere mari. Am deschis toate geamurile. Era cald. Cei care nu au încăput în casă s-au așezat pe la geamuri. La liturghie toată lumea cânta – unison. Pe șosea circulau trecători în sus și în jos. S-a auzit în comună ce se petrece la casa mea. Au venit miliția și alți curioși. Eram tocmai în cursul predicii. S-au postat liniștiți în fața mea ascultând ce zic, ce predic. Credincioșii erau îngândurați și unii speriați. Le-am spus: Dragilor, nu vă temeți, liniștiți-vă, nu vi se întâmplă nici un rău. D-lor pentru mine au venit, nu pentru D-voastre. Atunci intervine șeful miliției: Da, pentru D-voastră am venit. D-lor nu li se întâmplă nimic, să meargă acasă dar mai întâi le controlăm buletinele. Apoi au început controlul buletinelor. Am numărat până la 80 de bărbați, femei și copii de-a valma. Mai departe nu au numărat. În total credincioși au fost peste 200. Între cei controlați, doi au fost din București, capitala țării. Atunci șeful a strigat: Ce drace! Și din București vin oameni nebuni la popa acesta nebun? Erau doi cetățeni, bărbat și femeie, cari au venit la neamurile lor de la țară și odată cu ele au venit și la mine. Apoi după aceea a încetat cu numărătoarea, a zis către mine: Părinte, nu mai numărăm. Am văzut ce este aici. D-ta ai fost în temniță de două ori, mai vrei să mergi și a treia oară? Am răspuns: Dacă va trebui să merg, voi merge. A răspuns: Atunci vei merge. Apoi s-a întors către credincioși: D-voastră mergeți acasă și să nu vă mai prind pe aici căci vă rup picioarele. Apoi către mine: D-ta, Părinte, termină și vino cu noi. Până la ora 8 vă așteptăm. Apoi au plecat. Credincioșii – cu excepția celor mai fricoși, au rămas așteptând ce le voi spune. Le am spus: Dragii mei, liniștiți-vă, nu vi se întâmplă nimic, continuăm sf. slujbă, vă veți cumineca toți, apoi veți pleca. Cu mine se va vedea ce va fi. În tot cazul va fi voia Domnului. Câtă vreme veți auzi și veți ști că sunt acasă, veniți că vă primesc cu drag. Când nu voi mai fi acasă, rămâneți la casele noastre și vă păziți credința ca în niciunul să nu piară, iar nevoile spirituale cele mai urgente căutați să le împliniți la frații preoți romano-catolici din comunele de prin vecini. Apoi am continuat sf. slujbă. Sau cuminecat toți și spre sființita soarelui sau terminat toate. Credincioșii mângăiați dar și înduioșați au plecat acasă, iar eu fiind obosit nu m’am dus la miliție ci m’am culcat. Dimineața a venit miliția cu dosar făcut, m’au luat în mașină și ma dus la securitatea raională și m’a predat ei. Acolo m’au ținut într-o cameră goală vreo 2 ceasuri, apoi m’au chemat în birou și m’au interogat puțin, mi-au restituit buletinul și au zis: Părinte, ești liber, poți pleca. Am ieșit și m’am întors acasă pe jos, pentru că miliția mă predase la securitate și s-a înapoiat. Dosarul cu care am fost prezentat securității a fost transpus tribunalului dar tribunalul m’a condamnat acum a treia oară cu circumstanțe agravante ca recidivist la un an închisoare. Am făcut recurs și mi sa redus pedeapsa la opt luni. Aceasta am făcut’o integral în penitenciarul din Cluj și Văcărești. Până la această condamnare a mea, biserica noastră avea împliniți 8 ani de persecuție sângeroasă. În acest timp episcopii și preoții noștri zăceau și mureau în beciurile securității de pretutindeni și în faimoasele temniți comuniste de tristă pomenire: Galați, Văcărești, Jilava, Aiud, Cluj, Gherla, Sighet și altele. Patru 4 dintre episcopii noștri și anume: Vasile Aftenie al Bucureștiului, Ioan Suciu al Blajului, Valeriu Traian Frențiu al Orăzii și Liviu Chinezu episcop auxiliar s-au eliberat din temniță mai degrabă, plecând să slujească la sfintele altare ale lui Dumnezeu, acolo unde „nu este durere nici întristare nici suspinare”. Cel dintâiu episcop martir a fost Preasfințitul Vasile Aftenie care după ce a fost stâlcit (desfigurat în bătăi) a murit în închisoarea Văcărești – București în ziua de 10 mai 1950. A fost înmormântat în cimitirul Bellu – București. Preasfințitul Ioan al Blajului a murit la Galați în 1951. Ceilalți doi Valeriu Traian Frențiu al Orăzii și Liviu Chinezu episcop auxiliar, nu se știe unde.

După moartea celor mai suspomeniți, episcopii supraviețuitori: Iuliu al Cluj-Gherlei, Ioan al Lugojului și Alexandru al Maramureșului au fost transferați la închisoarea din Sighet. Decretul de grațiere emis de regimul comunist în vara anului 1954 ia aflat acolo. După acest decret – în 1955 – episcopilor li sa ameliorat puțin situația întrucât au fost scoși din temniță și li s-a făcut domiciliu obligator la mănăstirea Curtea de Argeș. Acolo ei au putut fi cercetați de către preoți și credincioși precum au și fost. Dar nu mult a durat acest regim ameliorat pentru că: Episcopii au făcut un memoriu către guvern arătând că biserica greco-catolică a fost desființată teoretic și pe nedrept, dar că în fapt ea există în episcopii și preoții arestați și în cei ce sunt liberi și activează clandestin și în mulțimea credincioșilor care nu au trecut la ortodoxie; cerând apoi să se deie libertate bisericii și să fie repusă în drepturile ei legitime de mai’nainte. Concomitent cu această acțiune a episcopilor, preoții noștri cari erau liberi, împreună cu credincioșii au făcut liste cu semnături și le-au trimis guvernului, cerând să fie puși în libertate episcopii și să deie libertate bisericii oprimate. Pe deasupra tuturor s’a făcut și o demonstrație publică și pașnică cu zeci de preoți și sute de credincioși în orașul Cluj, care a culminat cu o sfântă slujbă celebrată de mai mulți preoți – afară în loc deschis – în strada Universității, la care au asistat peste 5000 de credincioși. Sa spus și predică, arătându-se că existăm și cerându-se respectarea drepturilor și libertăților inerente oricărui cetățean al țării. Securitatea nu sa amestecat dar supraveghea cu ochi de Argus și cu urechi de măgar tot ce se zice și tot ce se face. Ziua aceea sa încheiat cu bine. Sau cuminecat mulțime de credincioși apoi lumea a plecat acasă. Dar securitatea în ziua următoare i-a căutat pe – așa-zișii – corifei preoți și a ridicat un număr de 15. Episcopii care erau în domiciliu obligator la Curtea de Argeș erau în cunoștință de cauză.

Unul dintre ei: Preasfințitul Russu Alexandru al Maramureșului, cunoscând ce urmează pentru preoții arestați sa prezentat singur ca el fiind martorul întregei acțiuni. Aceasta a făcut o cu scopul, că dacă nu în întregime măcar în parte să scape de pedeapsă pe preoții arestați. Nu ia scăpat, dar a fost și el condamnat pentru trădare, în calitate de cap al mișcării la 25 de ani muncă silnică, însă fiindcă era prea bătrân și nu mai putea să muncească a fost lăsat la 25 ani închisoare fără muncă. Toți ceilalți preoți au fost condamnați la închisoare pe termen între 15 și 8 ani. Aceasta a fost în anul 1956.

Când se întâmplase toate acestea, eu eram deja condamnat a treia oară, dar nu se știe de ce mandatul de arestare și ducere a întârziat vreo trei săptămâni. În timpul acesta sau petrecut cele de mai sus și am fost părtașul și martorul „de visu” a celor întâmplate. Securitatea a venit și la mine ca să mă aresteze, dar după ce a văzut că sunt condamnat și că din moment în moment trebuia să fiu dus la închisoare, m’a lăsat și nu m’a arestat. Întradevăr după 3 zile a sosit mandatul, au venit după mine și m’au dus în temniță. După 8 luni, adică în 5 maiu 1957 m’am întors acasă.

Al Sanctității Voastre cel mai umil și
mai mic fiu în Domnul,
Cesăreanu Vasile
preot greco-catolic de rit bizantin

Roma, via Torresina 151
data iulie 1980

În foto: Vasile Cesereanu în 1952.

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu