Anticariat Nr. 200

„Corupția unui suflet”. Câte ceva despre „Portretul lui Dorian Gray”

Reach content for Google search „Oscar Wilde”, „The Picture of Dorian Gray”, „Portretul lui Dorian Gray”, „Dorian Gray”



„Dacă banii nu aduc fericirea, măcar te ajută să-ți trăiești nefericirea în confort.”
Oscar Wilde

 

Iulie 1890. Revista „Lippincott’s Monthly Magazine” publică primul (și singurul) roman al lui Oscar Wilde, „The Picture of Dorian Gray”/ „Portretul lui Dorian Gray”.

Cum am văzut în articolele anterioare ale acestui serial, Oscar Wilde nu s-a descurcat niciodată, din punct de vedere financiar, prea bine. Nici conferințele, nici articolele și nici funcția de director al unei reviste nu i-au adus cine știe ce bani, iar ceea ce câștiga risipea oricum foarte repede. Propunerea de a publica o nuvelă a editorului american de la „Lippincott’s”, Joseph Marshall Stoddart, făcută în 1889, l-a determinat pe Wilde să scrie într-un timp record, pentru o sumă consistentă, ceea ce mai târziu va deveni probabil cea mai cunoscută carte a sa: „The Picture of Dorian Gray”. De menționat că la aceeași întâlnire din 1889, de la hotelul Langham din Londra, Stoddart i-a făcut aceeași propunere și lui Arthur Conan Doyle, care va fi publicat tot în 1890, în „Lippincott’s”, cu „The Sign of Four” (care a apărut la noi cu titlul „Semnul celor patru”), cea de a doua nuvelă – prima fiind „A Study in Scarlet” (1887) – care îl are ca protagonist pe Sherlock Holmes.

 

Pe vremea aceea Oscar Wilde, când i s-a cerut lucrarea, era într-o mare încurcătură bănească, iar lumea care l-a văzut atunci își aduce aminte cât era de vesel, bietul om, că prin aceasta avea să câștige bani. Nu e de crezut că în asemenea împrejurări el ar fi scris pe îndelete o carte imorală, chibzuită ca să pervertească.

 

Să ne întoarcem, însă, la Oscar Wilde și la modul în care Robert H. Sherard surprinde, în „Viața lui Oscar Wilde”, reacțiile publicului, în 1890, la apariția „Portretului…”. Cartea a fost un eșec comercial, ne avertizează Sherard, deși a fost considerată de critică și cititori totodată ca imorală (una dintre puținele dăți în istoria literaturii în care imoralitatea nu a reușit să vândă o carte!).

Dar este „Portretul lui Dorian Gray” o carte imorală? În zilele noastre, categoric nu. Însă în epoca victoriană, da. Robert H. Sherard, în biografia dedicată lui Oscar Wilde, își apără eroul așa cum se pricepe, și aici trebuie să ținem cont că Sherard era, în cele din urmă, un destoinic cetățean al societății victoriene, din care cauză argumentele sale sunt deseori de-a dreptul ilare.

„Pe vremea aceea – scrie Sherard – Oscar Wilde, când i s-a cerut lucrarea, era într-o mare încurcătură bănească, iar lumea care l-a văzut atunci își aduce aminte cât era de vesel, bietul om, că prin aceasta avea să câștige bani. Nu e de crezut că în asemenea împrejurări el ar fi scris pe îndelete o carte imorală, chibzuită ca să pervertească.”

Prin urmare, iată și primul argument: Oscar Wilde nu ar fi îndrăznit să-și strice ploile financiare publicând o carte imorală („Și cu toate astea s-au găsit unii oameni cari au fost de această părere”). Mai mult, la procesul din 1895 nu a fost lăsată deoparte nici această acuzație, pe care Wilde a respins-o „cu o splendidă nebunie”, însă într-un mod mult prea sofisticat pare-se, așa că nu a convins. Robert H. Sherard, în cartea sa, își imaginează ce ar fi putut să spună Oscar Wilde la proces pentru a-și convinge călăii de bunele sale intenții (în fond, Sherard era, pare-se, o persoană foarte pragmatică, deși a criticat în nenumărate rânduri pragmatismul capitalist al englezilor):

„«Eram sărac, ar fi putut spune el, pe vremea când mi s-a cerut să scriu acea carte. Dacă manuscrisul n-ar fi satisfăcut pe editor și mi l-ar fi înapoiat eu n-aș fi putut cere plata lui dacă cartea (sic!) era imorală și aș fi scris-o cu conștiință astfel. Prin urmare, este absurd de a zice ca am scris-o ca pe o carte imorală.»”

Probabil la fel de bine ar fi putut spune celebra sa butadă: „Money, if it does not bring you happiness, will at least help you be miserable in comfort.” („Dacă banii nu aduc fericirea, măcar te ajută să-ți trăiești nefericirea în confort.”)

Al doilea argument (care se cam opune primului): „Dacă e ceva imoral într-însa, de sigur (sic!) Oscar Wilde a scris inconștient”.

De ce s-ar fi întâmplat așa ceva? Pentru că Oscar Wilde nu era tocmai un „suflet curat”, iar homosexualitatea lui l-a cam pus în încurcătură pe onorabilul domn Sherard, care o atribuie, într-un mod mai mult sau mai puțin convenabil, unei boli de natură epileptică:

„Mania lui particulară era hotărât de formă epileptică; și caracteristica acestor boale este că cei ce suferă de ea fac lucruri, fiind cu totul inconștienți că le fac. În acest caz «Dorian Gray» ar fi cea mai documentată evidență a iresponsabilității bietului om pentru faptele nebunești cari mai târziu i-au stricat cariera. Tot zgomotul asupra lui «Dorian Gray» este numai o exemplificare a zicătoarei păzitorului francez de ocnași. «Dați-mi trei rânduri din scrierea oricărui om și-l voi spânzura.»”

Nu numai din punct de vedere comercial romanul lui Oscar Wilde a fost un eșec, ci și literar. Criticii au fost necruțători cu „Portretul…” atunci când a apărut în volum, în 1891, cu vestita ei prefață. Voi încheia aceste rânduri cu un fragment dintr-o cronică publicată în revista „Athenaeum”, în numărul din 27 iunie 1891(fragment apărut în cartea lui Robert H. Sherard, tradusă în română în 1915 de N.M.-Nigrim, de unde vocabularul și sintaxa învechită, ca să spun așa, a frazelor):

„Paradoxele d-lui Oscar Wilde sunt mai puțin plictisitoare când sunt introduse în convorbirile societății decât când le desfășoară în vreo povestire. Unele dintre convorbirile din romanul său sunt foarte vioaie, și pe când îl citești ai plăcutul sentiment – nu adese ori (sic!) – că ești întreținut de o persoană foarte dibace. Ideile din această carte i-au putut fi sugerate de scrierea lui Balzac «Peau de chagrin», și nimic nu e mai rău. Atât se poate spune despre «Picture of Dorian Gray», dar nu mai mult, afară, poate, de faptul că autorul nu se pare că ar fi serios în ea. Pentru rest, cartea este nedemnă, vițioasă (cu toate că nu tocmai ceea ce se chiamă necuviincioasă) și plictisitoare.”

 

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

 

Susține Literomania

Despre autor

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.