Flash fiction stories – februarie 2022 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Judecata (II). „În România, viața nu bate doar filmul, ci se bate și pe ea însăși”

Raul Popescu

Într-o seară de duminică, nu cu mult peste ora zece, Mircea Prunică, zis și Ștrumfu’, se afla în parcarea unui mall. Voia să plece acasă, să petreacă cu doi, trei prieteni și vreo trei fete, cunoștințe mai vechi. Până să închidă ușa portbagajului, a apărut lângă el un polițist.

– L-am văzut pe pulică ăla, dar nu l-am băgat în seamă, i-a mărturisit Mircea Prunică, zis și Ștrumfu’, avocatului Adrian Treifrați, în camera de interogatoriu a secției de Poliție numărul 4. Am închis portbagajul să plec, da’ pulică ăla iar lângă mine, că ce caut acolo la ora aia. I-am zis: „Pe mă-ta!”.

– Da’ a fost agresiv, ți-a mai zis ceva? l-a întrebat avocatul Adrian Treifrați.

– Ce? Păi să mă vezi pe mine! Eu, dacă sunt agresiv, nu mai scapă nimeni. Pulică ăla a scăpat, nu?

Avocatul și-a notat ceva într-un carnet.

– Ți-a zis ceva? insistă avocatul Adrian Treifrați.

– Cine?

– Agentul. Polițistul.

– Da’ cine l-a ascultat pe sărăcie ăla, că deja mă enervasem. Cred că m-a înjurat.

– Ești sigur?

– Auzi, tu cu cine ții, în pula mea? Vrei să-ți spun și ție, mă, sărăcie, ce i-am spus lu’ pulică ăla? Da’ când Marinică ți-a dat banii ăia să-ți achiți rata la casă, n-ai mai pus atâtea întrebări. Vrei să dau un telefon, să mă fac din băiat bun băiat rău, în pula mea? Uite ce-mi faci, mă enervezi. Scoate-mă de-aici, că altfel o să vezi ce înseamnă când Ștrumfu’ se supără. Nu-ți bați joc de bunătatea prietenilor, că se întoarce totul și vorbim altfel. Și-așa ăia pe la televiziuni m-au făcut infractor. Am o firmă de construcții. Acum sunt afacerist, în pula mea, nu infractor, că s-a supărat și maică-mea. Scoate-mă de-aici, că altfel îți mănânc ficații la grătar. Repede, repejor.

Mircea Prunică, zis și Ștrumfu’, a făcut o pauză în care l-a privit intens în ochi pe avocatul Adrian Treifrați.

– Ce faci mă, pulică, tot aicea ești?

În aceeași zi, avocatul Adrian Treifrați a depus la judecătorie o contestație legată de reținerea în arest preventiv a lui Mircea Prunică, zis și Ștrumfu’, în care a precizat următoarele:

„Clientul meu a fost numit în presă infractor, deși de când s-a întors din Spania are o firmă de construcții. El este un om de afaceri cunoscut și onorabil care a fost reținut abuziv pe baze neclare. Mircea Prunică nu este, și subliniez acest amănunt, o persoană agresivă, fiind incitat la violență și înjurat de polițistul care pretinde că a fost agresat. Clientul meu susține că nu-și amintește prea bine ce s-a întâmplat, pentru că era grăbit, iar polițistul care l-a abordat nu avea vesta inscripționată, așa cum se vede și din filmările de la locul incidentului, așa că nu și-a dat seama că persoana care l-a agresat era polițist. Clientul meu susține că l-a lovit pe bărbat în legitimă apărare, fiind agresat și înjurat. De fapt, l-a lovit mai mult din greșeală și foarte ușor, așadar așa-zisa victimă a mimat o cădere disproporționată cu lovitura primită, probabil știind că în parcarea respectivului mall sunt camere de supraveghere. Pe baza celor de mai sus, solicit eliberarea clientului meu, Mircea Prunică, un onorabil om de afaceri care, în fapt, el a fost cel agresat și bruscat. Cu toate acestea, clientul meu dorește să-i acorde tot sprijinul polițistului în cauză, fiind profund îngrijorat de starea acestuia fizică și psihică. În plus, în aceste vremuri grele, în care opinia publică este interesată de prețul gigacaloriei și al gazului și de cum să-și plătească facturile, nu cred că este o problemă dacă veți continua ancheta cu clientul meu în libertate. Până la urmă, în România, viața nu bate doar filmul, ci se bate și pe ea însăși, iar un caz ca al clientului meu este unul minor, care nu necesită măsuri extreme.”

Cartofi prăjiți

Grig Salvan

– Să ne faci niște cartofi prăjiți, pe la două, când ne vom întoarce de la pădure! zice în treacăt bărbatul către soția lui. Așa, doar rumeniți, cum știi tu să-i faci și cum ne plac nouă.

– Bine, așa am să-i fac! răspunde ea, zâmbind cu drag celor doi, tată și fiu. Am să vă aștept cu masa pusă, pe la două, când veți veni.

Tatăl și fiul își iau securile pe braț și urcă povârnișul abrupt de deasupra satului, să pregătească un car de lemne la pădure, povestind tot drumul de-ale lor, treburi gospodărești și planuri bărbătești.

Muncind și vorbind, ceasurile se scurg, soarele trece de cumpăna amiezii, se face aproape de ora două, când cei doi bărbați, cu securile pe brațe, pornesc pe cărarea spre sat și se întorc la casa lor din livada de sub deal, înfometați și cu gândul doar la cartofii prăjiți, bine rumeniți.

Ea nu-i așteaptă în prag ca de obicei și li se pare ciudat. Intră îngrijorați în casă și o găsesc culcată în pat.

– Ce s-a întâmplat? o întreabă amândoi într-un glas.

– A, nimic, nu m-am simțit prea bine azi, m-am simțit un pic obosită și am mai ațipit din când în când. Aveți cartofii prăjiți pregătiți pe masa din bucătărie.

Intră amândoi în încăperea mică, mirosind plăcut a mâncare caldă, și se așază la masa scundă, fiecare la locul lui obișnuit. Ridică pe rând capacele de pe cele două farfurii. Cartofii prăjiți arată jalnic, arși pe o parte și uscați pe cealaltă parte. Se uită unul la altul, niciunul nu zice nimic, apoi încep să mănânce. La început cam în silă, mestecând îndelung, cartofii au gust amărui de arsură.

Apoi se opresc din mâncat, îngândurați. Tatăl ia sticla de țuică de pe dulăpior, toarnă în două pahare mici și închină amândoi în tăcere. Veselia obișnuită le revine, vorbesc iar de-ale lor, mâncând cu poftă până când nu mai rămâne nimic în cele două farfurii.

Ea deschide ușa și intră, clătinându-se ușor, apoi se reazemă, parcă un pic amețită, de tocul ușii și le zâmbește cu același zâmbet larg și cald dintotdeauna.

– Văd că v-au plăcut cartofii! spune ea cu o ușoară mirare în ochi și în glas.

– Foarte buni! Parcă mai buni ca niciodată! răspund cei doi cu voioșie, aproape în același timp.

– Îmi pare rău că n-au fost chiar așa cum ar fi trebuit și cum ați fi vrut voi să fie. Dar nu m-am simțit prea bine și am mai ațipit, iar cartofii s-au prăjit cam prea tare.

– Nici vorbă de așa ceva! rostesc amândoi într-un glas și, ca la o comandă, se ridică în picioare și o îmbrățișează strâns, unul de o parte, altul de cealaltă parte.

Sursă foto aici