Dar de ce eram supărat?

Mama nu îmi dă telefonul. Zice că e seară și trebuie să mă culc. E rea. Îmi place aplicația aia cu muzică, unde pun o chitară și apăs pe corzi și ies sunete. Și deschid mereu pozele, unde apar și eu când eram bebeluș și unde fratele meu face zgomote ca să râd. Râd doar dacă mă uit cum mă face el să râd. Dar mama e rea, îmi închide telefonul sub nas.

Sunt foc de supărat. Și voi fi supărat pe vecie, știu sigur asta! Îi ard o palmă peste picior, să o pedepsesc. Am grijă totuși să opresc viteza de pălmuire în ultima clipă, ca să nu o doară prea tare. Doar să o atenționez, să știe că am furie. Dar palma mea se lipește cam ușor de piciorul mamei. Nu e suficient, așa că adaug: „nu te mai iubesc, mama”. Ea face o față din aia tristă, a mai făcut așa și când am mușcat-o de cot. Acum parcă mă simt mai bine, sunt de la egal la egal. Și eu sunt nemulțumit, și ea e cu fața căzută. Ca să câștig în bătălia triștilor, ar trebui să mai fac ceva, dar ce? Gata, știu, am să îi zic că eu la noapte nu dorm deloc și o să o pândesc când adoarme ea și am să îi iau telefonul de la capul patului și am să încerc parola ei de nu știu câte ori până o să îl blochez și atunci am să o scol și am să îi zic să fie cea mai supărată din lume că nu are telefon. I-am mai zis lui mama că prea stă pe telefon și seara, nu îi face bine la ochi. Pe mama trebuie să o rugăm mult să ne pună „Furios și iute” și „Transformers” pe Netflix. Dar bine ar fi să trebuiască să ne roage ea pe noi să îi punem filmele alea plictisitoare cu oameni în costume vechi, cu regine bătrâne sau alea cu tineri care zbiară în limba franceză. Și noi să nu îi dăm voie și ea să se supere!

Mama mă gâdilă. Facem jocul andivei. Copiii-andivă sunt speciali. Ei au pielea albă-albă și își ridică bluza ca să fie pupați pe burtică de cineva. Atunci ei râd mult și ăsta e semnul sigur că sunt copii-andivă. Îmi place jocul andivei, îl facem în fiecare seară. Apoi citim din viața lui Iisus și mai vreau Harry Potter, pentru că fratele meu citește cartea asta, așa că citesc și eu, ce dacă e pentru copii mai mari, vreau și eu să fiu mare ca el.

Mi-e somn și îi zic lui mama să mă pună în pat. Să stingem lumina, sigur adorm repede, am obosit de citeală și andiveală. „Te iubesc, mama”, îi șoptesc când mă acoperă.

„Dar nu erai supărat?” mă întreabă ea. Eram? Dar de ce eram supărat?

Nu reușesc să îmi amintesc. O fi fost vreo jucărie pe care mi-a luat-o Minu? Sau nu mi-a citit mama ce am vrut? Sau că nu m-am uitat azi la desenul meu preferat? Și cum să mă supăr eu pe mama?

„Ai uitat că voiai telefonul meu și nu ți l-am dat?” îmi zice mama.

Ah, telefonul. Parcă îl voiam, da. Dar acum nu îl mai vreau. Mi-e doar somn. Și vreau să mă acopere mama și să o pup și mâine să jucăm jocul andivei. Și să mă uit cu fratele meu, Minu, la desene. Sper că nu o să aibă lecții de făcut.

Copile drag, dă-mi măcar o frântură din copilăria ta binecuvântată.

Când supărările pe vecie durează un minut.

Când somnul și uitarea sunt frații cei mai buni.

Și andivele sunt mereu albe.