„Mi-ar plăcea ca romanele să fie mai bune decât viaţa”

„Pălăria Preşedintelui” de Antoine Laurain (cu titlul original „Le Chapeau de Mitterrand”) a apărut în 2012, la Flammarion, şi recent, în traducere românească (de Doru Mareş), la Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu). Antoine Laurain a fost prezent la Bucureşti pe 26 iunie, la Librăria Humanitas Cişmigiu, unde a participat la lansarea versiunii româneşti a romanului său – ocazie cu care am stat de vorbă, pentru cititorii Literomania, despre Mitterrand, umor, magie şi alte ingrediente importante în literatură şi în viaţă. (Adina Diniţoiu)

De ce pălăria lui… François Mitterrand, şi de ce aţi ales anii ’80 ca decor pentru toate aceste aventuri ale pălăriei pierdute?

Am vrut să scriu un roman care să fie lejer, optimist, ca un fel de basm. L-am plasat în anii ’80, pentru că simţeam nevoia să revin în trecut, într-o epocă în care aveam 13-14 ani, îmi amintesc foarte bine acei ani – o lume fără internet, fără telefon portabil, fără reţele sociale etc. E vorba de un soi de nostalgie dată de distanţa între prezentul nostru şi anii ’80 – care nu sunt atât de îndepărtaţi, şi totuşi, între timp, lumea s-a schimbat complet! Pe de o parte, au fost aceste lucruri, iar pe de altă parte – anume că, în basme, personajele pleacă adesea în căutarea a ceva, urmând un traseu iniţiatic, care e o condiţie a reuşitei. M-am gândit la Mitterrand, preşedintele care a fost la putere timp de 14 ani – i-am revăzut silueta, cu paltonul negru, pălăria neagră şi eşarfa roşie, o imagine aproape mitică.

Era singurul preşedinte francez care purta pălărie?

Să spunem că, în cazul lui, pălăria era emblematică. Au fost şi alţi preşedinţi care au purtat pălărie, însă cu mulţi ani în urmă; după el, cred că preşedinţii francezi n-au mai purtat pălărie.

Anecdota din finalul cărţii – pălăriile lui Mitterrand vândute la licitaţie postum, împreună cu alte obiecte care i-au aparţinut – e reală?

Desigur! Totul e adevărat în carte, cu excepţia personajelor. Elementul original e faptul că Mitterrand îşi uită pălăria la restaurant, un bărbat o recuperează şi apoi, din aventură în aventură, pălăria face, practic, un tur al societăţii franceze din anii ’80.

Pălăria aceasta e pur şi simplu magică, sau e şi meritul lui Mitterrand însuşi pe undeva?

(Zâmbeşte) E un mister, nu se ştie exact până la finalul cărţii dacă e ceva magic în această pălărie, sau în Mitterrand însuşi. E dimensiunea aşa-zicând „filozofică” a cărţii: poate că pălăria lui Mitterrand e ceea ce trebuie să găseşti în interiorul tău, pentru a reuşi să-ţi schimbi viaţa în bine.

Următoarea mea întrebare era exact aceasta: ce semnificaţie are această pălărie a lui Mitterrand? Destin, hazard, liber arbitru?

Cred că toate trei, de fapt. Şi mai este această idee că orice schimbare majoră în viaţă pleacă de la lucruri mici, de la detalii mărunte care, la început, par să aibă prea puţină importanţă.

Lucruri care vin din exterior sau din interior?

E ca povestea trenului pe care îl ratezi, şi îl iei pe următorul. Pentru mine, să ratez trenul a însemnat să întâlnesc o femeie, să ne căsătorim, să ne mutăm ş.a.m.d. Iar dacă mă întorc în punctul de plecare, mă întreb: dacă n-aş fi ratat trenul, dacă l-aş fi luat pe cel pe care ar fi trebuit să-l iau, ce s-ar fi întâmplat? Iată cum se schimbă viaţa.

Mi-a plăcut foarte mult capitolul în care apare personajul Bernard Lavallière – un burghez de dreapta care, din clipa în care îşi pune pe cap (din greşeală) pălăria lui Mitterrand (identică cu a lui!), se transformă într-un om de stânga – lucrurile se petrec în anii ’80, e vorba de stânga franceză din epocă.

Da, deşi cred că am putea găsi – de ce nu? – şi în epoca noastră, în 2018, oameni ca Bernard Lavallière! Oameni care decid să nu mai trăiască în trecut, oameni care-şi ajung epoca din urmă, care încep să colecţioneze artă modernă în locul artei clasice, care decid să intre în modernitate. Şi, în cele din urmă, asta îi iese foarte bine! Critica aceasta a burgheziei franceze de tip vieille France cred că a fost bine-venită, în carte. Şi totuşi, aceşti oameni au trăit confortabil pe vremea lui Mitterrand (pe care nu-l iubeau atunci), dar amuzant e că astăzi au ajuns să-l regrete – el a devenit un fel de figură aproape mitică a epocii (s-au făcut multe lucruri bune în timpul mandatelor lui prezidenţiale).

Nici Mitterrand nu scapă criticii ori şarjei în roman: de pildă, la final, când trebuie să elimine probele de dosar ale purtătorilor succesivi ai pălăriei sale, păstrează fotografia lui Fanny, personajul feminin din şirul celor care găsesc pălăria – şi asta doar pentru că este o fată frumoasă!

Într-adevăr, Mitterrand avea această reputaţie de homme à femmes, îi plăceau femeile frumoase. (râde)

În privinţa personajului parfumier (e un celebru parfumier în pană de inspiraţie), cum v-aţi documentat? (Descrierea parfumurilor este foarte profesionistă.)

Am prieteni care lucrează în domeniul parfumurilor şi le-am cerut detalii, fiindcă am vrut să creez – în roman – un „nas”, cum se spune în domeniu – dar care e, într-adevăr, în criză de inspiraţie. În cazul unui scriitor, se vorbeşte mai frecvent de criza de inspiraţie, dar mă gândesc că, în cazul unui parfumier, e mai interesant, fiindcă e neaşteptat. Îmi place să povestesc evenimente inedite, să creez personaje neaşteptate. Aşteptaţi-vă, aşadar, la neaşteptat în cărţile mele! (surâde)

Sunteţi şi scenarist. Aţi contribuit la scenariul filmului care s-a făcut după romanul dvs.? Cartea e foarte vizuală, pare foarte apropiată de un scenariu de film.

Da, am lucrat ca scenarist, dar cu mult timp în urmă. Am contribuit, într-adevăr, la scenariul filmului realizat după roman. Contrar aparenţelor, au existat multe secvenţe din carte dificil de pus în scenă! Pentru mine, important este efectul de realitate, din care se naşte apoi magia. De pildă, la începutul romanului, dacă cititorul reuşeşte să pătrundă, odată cu personajul, în acea braserie, să simtă aromele în jur, să aibă impresia că mănâncă stridiile acelea – înseamnă că am reuşit ce mi-am propus!

„Pălăria Preşedintelui” („Le Chapeau de Mitterrand”) a fost bestseller în Anglia, Germania, SUA – un caz destul de rar pentru un autor francez, în general. Cum a fost turneul de promovare în SUA? Şi cum credeţi că a reuşit să prindă umorul dvs. foarte francez – care face referire la realităţi socio-politice franceze – în spaţiul anglo-saxon?

Romanul acesta – dar şi alte cărţi ale mele – a fost tradus în 24 de limbi deja, deci cred că există ceva universal în povestea pe care o spune. Am fost surprins, la început, de succesul cărţii în Anglia, apoi în SUA, şi am constatat că aspectele franţuzeşti la care ea făcea referire îi amuzau mult pe englezi şi pe americani, dar în acelaşi timp, ei înţelegeau foarte bine povestea şi o transpuneau uşor în cultura lor. În SUA, am făcut, în momentul apariţiei acestei cărţi, un turneu în zece oraşe, vreme de cincisprezece zile, de la San Francisco la Boston. (De atunci, am mai făcut şi alte turnee americane, pentru alte romane, „La femme au carnet rouge” etc.) Am întâlnit mulţi cititori, librari, jurnalişti, a fost o experienţă foarte bună, şi cred că face parte din meseria mea să vin să-i întâlnesc pe cei care sunt interesaţi de cărţile pe care le scriu.

O ultimă întrebare: ce vă inspiră în cărţile dvs.?

Neaşteptatul. Mi-ar plăcea ca romanele să fie mai bune decât viaţa.