Cartea săptămânii

Război și pace în romanele lui Gonçalo M. Tavares

Stilul scriitorului portughez Gonçalo M. Tavares – și aici mă refer strict la tetralogia „Regatul” („Un om: Klaus Klump”, 2003, „Mașinăria lui Joseph Walser”, 2004, „Ierusalim”, 2004, „Să înveți să te rogi în Era Tehnologiei”, 2007) – amintește, prin atmosfera stranie, pe alocuri burlescă, dar și prin luciditatea amară a personajelor sale, de prozele unor Kafka sau Musil – o observație, în cele din urmă, banală, dar pe care nu o poți, cred, evita atunci când încerci să identifici pilonii de rezistență ai universului ficțional construit de Tavares. Plasate la granița dintre rațional și absurd, cele patru romane ale seriei, traduse toate în română, dar nu în ordinea în care ele au apărut inițial în portugheză, impresionează prin acuratețea cu care este descris psihicul uman, în speță rațiunea, în mișcările sale exacte, de mașinărie, prin care analizează și cerne toate informațiile provenite din exterior. Raţiunea cataloghează neîncetat aproape totul, caută motive, observă, pune în ordine și conectează elemente disparate prin care își construiește, în cele din urmă, o lume proprie. În viziunea autorului portughez, ea este o mașinărie pe care trebuie să o strunești foarte bine. Ea este un „prieten periculos” – un „prieten și potențial inamic”. În 2018, au apărut și la noi, la Editura Paralela 45, în traducerea Cristinei Bugheanu, primele două romane ale seriei „Regatul” – „Un om: Klaus Klump” și „Mașinăria lui Joseph Walser” –, fiind astfel încheiat, într-un mod oarecum absurd, adică cu primele volume ale seriei, nu cu ultimele, un demers editorial valoros, care a trecut de la o editură la alta (Humanitas Fiction, Vivaldi și Paralela 45).

 

Primele două romane, „Un om: Klaus Klump” și „Mașinăria lui Joseph Walser”, au fost publicate ulterior în același volum. Cele două, ne atrage atenția autorul într-o notă, au în comun atât spațiul în care se petrece acțiunea, cât și perioada surprinsă. În aceeași notă, Tavares dă și alte indicații de lectură: „Dacă ar fi să numesc calitățile fizice ale unuia și ale celuilalt, aș spune că «Un om: Klaus Klump» trimite la viteză, în timp ce «Mașinăria lui Joseph Walser», la rezistență. La fel ca protagoniștii lor. Cele două personaje centrale se privesc și se pândesc unul pe celălalt, chiar și în lipsa oricărui tip de contact direct”.

Într-adevăr, Klaus Klump, prins în mijlocul unui război absurd, devine fascinat de mașinăriile pe care războiul le aduce cu sine, mașinării rapide, fabricate în serie, care sfidează legile naturii. Pentru Klump, războiul în sine este o mașinărie care intrigă prin schimbările rapide pe care le provoacă în oameni.

Editor de cărți în vreme de pace, Klaus Klump își abandonează iubita, pe Johana, și se alătură unui grup de rezistență care se adăpostea în pădurile din jurul orașului în care, până atunci, Johana și Klaus își trăiseră povestea de iubire. Nu patriotismul l-a determinat pe Klaus să se alăture bărbaților din trupa de gherilă, ci violul Johanei de către un soldat invadator. Din acel moment, Klaus devine un alt om, un om al războiului. Devine un om puternic, căci așa cum natura nu cunoaște rușinea sau compasiunea, nici omul, în vremuri de război, nu ține cont de absolut nimic altceva decât de legea celui mai puternic: „Rușinea nu există în natură. Animalele cunosc legea: puterea, puterea, puterea. Cel slab cade și se supune celui puternic… Natura merge înainte cu cei puternici și orașul merge înainte cu cei puternici: ce nu înțelegi? Ce ai vrea? Nu există animale nedrepte, nu fi prost. Nu există inundații nedrepte sau prăbușiri de teren din răutate. Nedreptatea nu face parte din elementele naturii, un câine, da, la fel și un copac și o întindere vastă de apă, dar nedreptatea, nu. Dacă nedreptatea ar deveni un organism – ceva ce moare – atunci, da, ar face parte din natură”.

Războiul schimbă lumea prin mașinăriile sale, care fascinează. Dar se poate spune și că războiul schimbă lumea prin simpla sa prezență. Există câteva reguli sau situații în astfel de perioade, iar oamenii le acceptă ca pe ceva de la sine înțeles:

„Copiii sunt tratați bine. La fel ca și structura clădirilor centrale. Ceea ce e folositor e bine tratat. Și tot ceea ce nu e periculos e folositor”.

„Cuvintele variază prea puțin, vocabularul în situații extreme nu numără mai mult de cincizeci de termeni… Și nimeni nu vrea să învețe chestii științifice dacă nu sunt utile. Tot ceea ce nu explodează e știință inutilă în vremuri ca acestea. Cunoașterea legilor fizicii te ajută să te târăști pe brânci mai bine și mai repede, ori ba?”.

„Geometria există doar în unghiuri periculoase, unghiuri care ochesc capul vreunui soldat. Spre exemplu, nu există unghiuri atunci când culegi fructe din pom. Suntem în război”.

Mai sus, am vorbit de fascinația lui Klaus pentru instrumentele războiului, cele care sfidează legile naturii. Înainte de război, cărțile au fost cele care l-au izolat pe Klaus de sunetele primitive ale naturii, iar acum, în război, „micile mașinării”, adică armele, l-au îndepărtat de natură. Sunetul gloanțelor nu este un sunet uman, dar nici un sunet natural – iată sursa fascinației lui Klaus Klump: „Pentru că sunetul glonțului nu e un sunet să aparțină oamenilor, Klaus era sigur de asta. Căci un om nu reușește să reproducă de două ori același sunet inteligent sau aceeași frază, iar acele sunete erau repetiții mecanice, repetiții exacte. Ceea ce-l speria mai tare pe Klaus era acea natură infailibilă a copiei. Faptul că o armă reușește să repete, în aceleași condiții, întocmai același sunet cu două gloanțe diferite. Și acea putere era cea care îl speria și îl făcea să se teamă de acel terț limbaj mai mult decât de celelalte. Pentru că posibilitatea creării unei copii exacte, o repetiție perfectă, însemna suspendarea evidentă a timpului normal, a timpului pe care oamenii și natura îl cunosc: timpul care avansează, care se schimbă, care transformă lucrurile”.

Pentru cei bogați, războiul nu e nimic mai mult decât un zgomot de fond. Leo Vast, unul dintre bogătanii orașului, cel care deținea fabrica în care lucra Joseph Walser, protagonistul celui de-al doilea roman al seriei „Regatul”, considera războiul o ocazie perfectă de a mai scăpa de cei de la „etajele inferioare”, adică de cei săraci. Nu din răutate spunea asta – considera el –, ci avea doar curajul să spună cu voce tare ceea ce alții numai gândeau: „Sigur că ei au atât de mulți copii, spunea Leo Vast mereu pe același ton al său, au atât de mulți copii, încât, într-un fel, această ușurință pe care o au și în moarte e o compensație naturală venită din sens opus. Putem spune că războiul e instrumentul cu care raportul dintre săraci și bogați se menține mai mult sau mai puțin echilibrat, spunea. După o perioadă lungă de pace, în care cei săraci se înmulțesc într-un ritm de patru sau de cinci ori mai ridicat decât cei bogați, care se zgârcesc până și la împărțirea genelor, să spunem, după o perioadă de pace în care lumea permite celor săraci să se înmulțească drastic, apare din senin războiul, menit să readucă un echilibru cantitativ tolerabil între oamenii de rând și elite”.

În „Mașinăria lui Joseph Walser” este surprins același război, dar din perspectiva unui personaj ușor diferit de Klaus Klump. Cele două personaje împărtășesc, însă, aceeași fascinație pentru piesele mici (în cazul lui Klaus, gloanțele, cum am văzut mai sus) provenite din mecanisme care pot ucide sau construi. Războiul este perceput altfel de Joseph Walzer, preocupat doar de munca în fabrică, unde mânuia zilnic o mașinărie periculoasă, față de care dezvoltă, în timp, o fascinație aproape erotică. Se poate spune că, prin acest roman, Gonçalo M. Tavares se apropie într-o oarecare măsură de genul steampunk. Cred, însă, că am dezvăluit mult prea multe despre subiectul celor două romane semnate de Gonçalo M. Tavares, așa că mă opresc aici. Mai spun doar că formația de epistemolog a lui Tavares este vizibilă cu asupra de măsură în toate producțiile sale literare, ceea ce le dă o notă aparte – obiectivă, rece și tăioasă ca o lamă de cuțit. Dacă mai sus am enumerat câteva dintre situațiile (impuse ca reguli) de război, voi încheia cu una ce caracterizează vremurile pașnice: „Anumite semne ale păcii. Bărbații se adună mai rar, există mai puține grupuri. E un fapt știut: singurătatea crește la popoarele pașnice. Ne apropiem unii de alții ca să ne apărăm. Ne strângem din egoism”.

Gonçalo M. Tavares, „Un om: Klaus Klump; Mașinăria lui Joseph Walser”, traducere de Cristina Bugheanu, Editura Paralela 45, Pitești, 2018, 230 p.

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu