Atelier Nr. 190

„Magush” de Silvina Ocampo

Reach content for Google search „Silvina Ocampo”

O vrăjitoare din Tesalia a ghicit destinul lui Policrate în desenele schițate pe nisipul de pe țărm când marea se retragea; o vestală romană l-a ghicit pe al lui Cezar într-o grămadă de pământ din jurul unei plante; germanul Cornelius Agrippa a folosit o oglindă ca să ghicească viitorul. Unii vrăjitori actuali citesc destinul în frunzele de ceai sau în zațul cafelei de pe fundul unei cești, alții în copaci, în ploaie, în petele de cerneală sau în albușul de ou, sau pur și simplu în liniile din palmă, alții în globuri de cristal. Magush citește destinul în clădirea nelocuită ce se află în fața cărbunăriei unde locuiește. Cele șase ferestre enorme și cele douăsprezece ferestre ale clădirii vecine sunt pentru el ca niște cărți de joc. Lui Magush nu i-a trecut niciodată prin cap să ascoieze ferestre și cărți de joc: mie mi-a venit ideea. Metodele lui sunt misterioase și permit doar o explicație relativă. Mi-a spus că în timpul zilei anevoie poate să tragă concluzii, pentru că lumina perturbă imaginile. Momentul potrivit pentru a-și duce truda la capăt este lăsarea serii, când se filtrează prin jaluzelele ferestrelor interioare ale clădirii anumite raze piezișe, care reverberează pe geamurile ferestrelor din față. Din motivul acesta își programează întotdeauna la ceeași oră clienții. Eu știu, am aflat-o după multe investigații, că partea cea mai înaltă a clădirii revelează chestiunile inimii, partea de jos, chestiunile de bani și de muncă, iar partea centrală, problemele de familie și starea sănătății.

Magush, cu toate că are abia paisprezece ani, e prietenul meu. L-am cunoscut din întâmplare, într-o zi m-am dus să cumpăr o pungă de cărbune. Nu mi-a trebuit mult să-i ghicesc geniul divinatoriu. După câteva discuții în curtea cărbunăriei (înconjurați de pungi de cărbune, murind de frig), m-a poftit în camera unde lucrează. Încăperea e un fel de coridor, unde e la fel de frig ca în curte; de acolo, comod, printr-o combinație de luminatoare cu sticle colorate și printr-o fereastră îngustă și înaltă, ca pentru a găzdui o girafă, se deslușește clădirea din față, cu fațada gălbuie marcată de ploi și de soare. După ce am zăbovit câteva clipe în camera aceea am băgat de seamă că frigul dispărea și înlocuia o agreabilă senzație de căldură. Magush mi-a spus că fenomenul se produce în momentele de divinație și că nu camera, ci corpul absoarbe iradiațiile acelea benefice.

Mie Magush mi-a arătat o deferență extraordinară. M-a lăsat să privesc, personal, la ora prielnică, una câte una, ferestrele clădirii. (Uneori se vedeau scene indescifrabile; în sensul acesta, la început am avut noroc.) În una dintre ele am văzut-o, spre nenorocirea mea, pe cea care apoi mi-a fost iubită, cu rivalul meu. Ea purta rochia roșie care m-a uluit și părul în vânt, prins cu o panglică mică, pe ceafă. Ca să văd detaliul acesta eu trebuia să am ochi de linx, însă claritatea imaginii se datorează magiei care o înconjoară, și nu vederii mele. (La aceeași distanță am izbutit să citesc scrisori sau tăieturi de ziar.) Acolo am văzut scena jenantă pe care apoi a trebuit s-o trăiesc pe propria-mi piele. Acolo am văzut patul mare acoperit de cuverturi roz și doamnele oribile care intrau și ieșeau cu pachete. Acolo, în geamurile dinspre apus, am văzut plimbările spre rîurile Tigre și Luján. Acolo am fost gata să strangulez pe cineva. După aceea, când am fost la întâlnirea cu evenimentele, realitatea mi s-a părut cam ștearsă și iubita mea poate nu atât de frumoasă.

Odată depășite experiențele acelea, mi s-a diminuat interesul pentru a-mi atinge destinul. L-am consultat pe Magush. Era cu putință să-l evit? Să mă abțin de la a trăi era cu putință? Magush, care e inteligent, s-a gândit la avantajele de a încerca. Câteva zile nu m-am dezlipit de el. M-am relaxat văzând imagini, abținându-mă să le caut și să le trăiesc. Magush mi-a spus că, fiind vorba de prietenia noastră, care dura de atâția ani, făcea o excepție: nimănui nu-i permisese o asemenea purtare. M-am relaxat văzându-mi destinul în ferestrele acelea și în trucurile utilizate de Magush cu clienți pe care-i înșela, hărăzindu-le destinul meu ca și cum ar fi fost al lor.

– E mai prudent ca cineva să-ți trăiască destinul imediat, pe măsură ce apare în ferestre. Nu cumva să te caute mai târziu: destinul e ca un tigru care a gustat carne de om și își pândește stăpânul, îmi spunea Magush, iar ca să mă liniștească adăuga: Într-o zi, poate, n-o să mai fie nimic pentru tine în ferestrele alea.

– Am să mor? întrebam eu cu o oarecare îngrijorare.

–Nu neapărat, răspundea Magush. Poți să trăiești fără destin.

– Dar până și câinii au destin, am protestat eu.

– Câinii nu pot să-l evite: sunt obedienți.

S-a întâmplat, în parte, ce prevestise Magush, am trăit o perioadă plictisit și liniștit, dedicându-mă muncii, dar viața mă atrăgea și i-am dus dorul, alături de Magush, contemplând clădirea. Încă nu se stinseseră figurile care se îngrijeau să-mi limpezească destinul. La fiecare fereastră ne-au surprins uneori nedeslușite compoziții noi. Lugubre lumini, fantasme cu chipuri de câini, criminali, totul arăta că tablourile pe care le vedeam nu era bine să se prefacă în realitate.

– Cui i-ar plăcea să trăiască nenorocirile astea? i-am spus lui Magush, care în ziua aceea, ca să mă amuze, a hotărât să fie în același timp consultant și ghicitor.

Am început să văd focuri bengale, marionete, felinare japoneze, pitici, persoane îmbrăcate în urs și în pisică. I-am spus cu ipocrizie:

– Te invidiez. Aș vrea să am paisprezece ani.

– Îmi schimb destinul cu al tău, mi-a răspuns Magush.

Am acceptat, cu toate că propunerea lui mi se părea îndrăzneață. Ce aș face cu piticii aceia? Am vorbit prea mult timp despre greutățile pe care le putea provoca diferența de vârstă. Poate că am pierdut credința de care aveam nevoie.

Proiectul nu ni s-a îndeplinit. Am pierdut amândoi ocazia de a ne satisface curiozitatea.

Câteodată cădem din nou în ispita de a face schimb de destin; facem câteva tentative, dar ne lovim mereu de același obstacol: dacă ne gândim la greutățile pe care le-a depășit Magush, devine absurd. Nu cu mult timp în urmă am fost gata să plec. Mi-am făcut valizele. Ne-am luat rămas-bun. Imaginile de la ferestre erau ademenitoare. Ceva m-a reținut în ultimul moment. La fel i s-a întâmplat lui Magush; n-a avut curaj să fugă de la cărbunărie.

Pe mine mă fascinează neîncentat destinul lui Magush și pe el (oricât de rău ar fi) al meu, dar în fond singurul lucru pe care-l dorim amândoi este să contemplăm mai departe ferestrele casei aceleia și să dăruim altora destinul nostru, atâta vreme cât nu ni se pare extraordinar.

Povestire din volumul „Furia” de Silvina Ocampo, traducere din spaniolă de Lavinia Similaru, Editura Univers, București, 2015
Sumar Literomania nr. 190

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: