Își îndreptă întâmplător privirea spre arcadele de la intrarea în catedrală și văzu o siluetă stingheră pășind spre ele. Ceva i se păru foarte familiar, dar îi trebui timp ca să se convingă. Își forță ochii.
Își spuse că era imposibil să fie unchiul său; doar murise de zece ani. Asemănarea însă era prea mare. Probabil, își zise, cu o ultimă fărâmă de luciditate, voia atât de mult să îl vadă, încât întunericul care începea să se lase, împreună cu miopia, îi jucau feste.
Dar era Teodor; era chiar el. Cum s-ar fi putut înșela ?
Speranța de a-l vedea din nou, în pofida oricărei rațiuni, îl făcu să se ridice și să pornească în grabă spre silueta ce se apropia de intrarea în catedrală. Cum putea fi el ? Dar nu reușea deloc să își încetinească mersul.
Silueta pătrunse în întunericul dinăuntrul catedralei și se estompă. Îi veni să strige „Teodor, așteaptă-mă !”, dar o ultimă frântură de jenă îl opri. În vise, unchiul său, după ce coborau de obicei împreună dintr-un tren, sfârșea întotdeauna prin a dispărea în întuneric – în vreun depou sau triaj, de regulă sau în tunelul care lega peroanele de gară, unde era înghițit de beznă și nu mai apărea. De data aceasta avea să fie mistuit de bezna din interiorul catedralei.
Ajunse în cele din urmă la intrare și trecu pe sub arcadele uriașe. Interiorul era, ca întotdeauna, cufundat în penumbră, puținele lămpi nereușind să lumineze spațiul imens de sub bolțile gigantice. Făcu câțiva pași și se opri în spatele primului rând de bămci. Teodor nu se vedea nicăieri.
„A dispărut, ca întotdeauna…” Se sprijini, sfârșit, de un stâlp masiv, gros de vreun metru. „Și acum nici măcar nu visez… A fost el… Sau…”
Jalea îl copleși. În spațiul unei singure săptămâni trecuse prin mai multe stări extreme, date de răsturnarea repetată a perspectivei asupra evenimentelor recente și o asemenea fluctuație îl epuizase. Realizase statutul dobândit al Laurei, apoi în minte îi apăruse amintirea Danielei, însoțită de acele viziuni despre care nu știa dacă sunt halucinații sau translații misterioase în alte dimensiuni, apoi înțelesese – sau credea că înțelesese – relația ascunsă dintre locul fostului cimitir și imixtiunea marchizei de odinioară prin intermediul Laurei, iar acum… „Acum nu numai că mi-am amintit amănunțit de Teodor, dar l-am și văzut.”
Gândurile îi săreau de la una la alta, în timp ce scotocea din priviri semiîntunericul, trecând de la șirurile de bănci la pilaștrii uriași și la confesionalele din stânga.
„De ce dispare mereu de câte ori îl visez ?” O singură dată vorbise cu el în vis, însă chiar și atunci îi spusese că trebuie să plece la redacție, dar că se va întoarce a doua zi.
*
Terasa era destul de aglomerată. Plecând de la redacția revistei de critică recent reînființată, Teodor propusese să ia o bere aici și el acceptase încântat.
Între ei se strecurase o ușoară răceală dată de divergența opiniilor politice, provocată de derapajele tot mai vizibile ale noii conduceri de după răsturnarea brutală din decembrie. Îi venise greu să le accepte și îi trebuise timp ca să se convingă că existau cu adevărat. O vreme, sperase că erau niște acccidente ținând strict de contextele respective, dar repetarea lor îl determinase să se încline în fața evidenței: oricât de incredibil părea, noii lideri erau tributari regimului recent abolit.
Dar și mai incredibilă fusese pentru el aderarea lui Teodor la aceste atitudini, dat fiind că în fostul regim fusese un adversar declarat, deși nu pe față, al comunismului. La început, în primele luni, se recunoscuse dezgustat și indignat de faptul că o parte dintre colegii săi își arogau merite excesive în privința „dizidenței” din trecut, ceea ce îl făcuse să plece de la revista literară centrală la care lucra de un sfert de secol și să se transfere la cea de critică, preluată de un personaj marcant al lumii literare, care și el manifesta aceleași opinii ca ale lui și care îi era prieten de multă vreme. Și, cum spera să fie și el angajat la revista respectivă, îl seconda de la o vreme, venind regulat la redacție și ajutând la corectura articolelor care urmau să apară.
„N-ar fi trebuit să țipe așa la bietul lider al țărăniștilor, conchise el, în continuarea controversei începute pe drum. Mai ales că parcă-i moartea în vacanță, săracul, după o viață petrecută în pușcărie.” „Păi, dacă are așa pretenții…” obiectă unchiul său. „Bine, dar asta-i democrația, Teodor ! Oricine are dreptul să vrea un loc de conducere ! Și să critice cum i se pare potrivit și pe cine i se pare potrivit !” Teodor dădu dubitativ din cap, și el începu să râdă: „Ții minte cum toți îl înjurau pe Dubcek, în ’68 ? Erau pline ziarele cehești de critici la adresa lui ! Havel povestea ulterior că, invitat fiind de el la masă, a băut un pahar în plus și s-a apucat să-i spună «ce să facă», iar a doua zi, când s-a dezmeticit, îi crăpa obrazul de rușine, mai ales că celălalt a fost foarte îngăduitor, nu s-a supărat o clipă. «Cum am putut să-i vorbesc așa lui Dubcek ?!» se crucea el. „Dar de unde știi tu asta ? Erai prea mic pe atunci !” „Ei, din istoria aia a comunismului pe care am tradus-o, scrisă de doi ziariști francezi…” „Aa, da.” „Așa că va trebui să te obișnuiești că simpatia ta, noul președinte provizoriu, să fie înjurat și atacat de o groază de rivali.” „Toți îl atacă întruna”, protestă Teodor. „Ei, nu chiar toți. Doar o mână de intelectuali, scriitori mai ales. Majoritatea pare-se că e de partea lui.” „Da, dar de ce-l atacă ?” „Fiindcă nu le place ce face, glumi el. Are niște apucături comuniste, trebuie să recunoști. Nu suportă criticile, dă din mână ca alălaltul… M-a surprins însă că a avut umor atunci, la manifestația aia păguboasă din Piața Victoriei, cu rivalul ăla ai lui pe tanc, când i s-a strigat: «Nu mai dați din mână !» și a răspuns: «Bine, nu mai dau ! Uite, îmi scot și căciula dacă vreți !»
Teodor râse. „Păi vezi ? Nu e chiar așa de negru totuși…”
Nu voia să se certe cu unchiul lui din motive politice, deși discrepanța dintre ei era suficient de mare. Modurile în care vedeau lucrurile erau radical diferite. Dacă ar fi insistat asupra lor, probabil că ar fi ajuns la ruptură.
Ceva neclar, o senzație nedefinită îl făcea să evite subiectul, deși prăpastia apărută între ei îl deranja mult; dar ceva îi spunea că dacă nu ar fi procedat așa, conflictul ar fi atins cote alarmante și poate chiar ireparabile, iar perspectiva aceasta îi stârnea o spaimă pe care nu o putea înfrunta. Nu știa dacă va reuși să păstreze relația cu el, trecând peste deosebirile de viziune, dar simțea foarte puternic că trebuia să încerce cu orice preț.
Îl privi pe Teodor; i se spusese mereu că seamănă cu el, inclusiv ca „aer”, ceea ce îl încânta. „În democrație trebuie să înghiți multe, că de aia-i democrație. El nu-i obișnuit cu criticile.” Teodor dădu iar din cap, încuviințând vag. Hotărî să abandoneze subiectul. Se vedea limpede că nici unchiul lui nu era obișnuit ca toți să îi critice pe toți, ceea ce era paradoxal, fiindcă nu agrease niciodată stilul dictatorial al fostului președinte. Dar îl înțelegea parțial: își amintea din nou că în primele luni după revoluție, când persista încă euforia și speranța în mai bine, Teodor îi spusese de mai multe ori că e iritat de arogarea unor merite exagerate de către unii dintre colegii săi. „Arogă-ți-le și tu ! glumise el atunci. Dar vorbind serios, nu toți sunt așa.” „Sunt destui, și unii de la care nu mă așteptam…” „Asta așa e…”
Privi în jur. Peisajul era de nerecunoscut, după cenușiul și pustiul dinainte, numai că animația era dublată de o nemulțumire și îngrijorare din ce în ce mai mari: conflictul dintre aripa „conservatoare”, considerată de unii „neocomunistă” și „democrați”, se accentua necontenit, iar importul anumitor produse cu prețuri exorbitante din țările de proveniență sporea nemulțumirea. Era o situație controversată, iar sciziunea care apăruse și se accentua între adepții uneia sau a celuilalte aripi agrava totul. „Iată libertatea mult-visată ! își spusese nu o dată. Să ne trăiască!”
„Mă întreb cum o să fie cu revistele literare și editurile și, în general, cu toată viața culturală. O să se rămână pe bugetele de stat ? Sau o să fim lăsați toți de izbeliște, pe principiul «descurcați-vă !», ca în Vest ? Fiindcă în cazul ăsta am cam dat de dracu’. Nu-i ușor să-ți găsești singur sponsorizări, după patruzeci și cinci de ani în care ai primit bani de la stat.” „Da, n-o să fie prea bine…, încuviință unchiul său. Deocamdată mai merge. Am văzut că publici în revista optzeciștilor.” „Da, m-au primit. Îi știam pe câțiva dinainte, când se strângeau la editură, unde unul din ei era magazioner.” Teodor dădu din cap. „Da, știu. În ’90 a ajuns redactor.” „Și mă mai publicați voi, glumi el. Deși E.S. pare cam reticent să mă angajeze.” „Știe că ești de cealaltă parte, spuse unchiul lui. N-a spus-o direct, dar…” „Mi-am dat seama, deși repetă mereu că e apolitic… Auzi ce argument a putut să bage: «Păi, și unchiul, și nepotul ?» ! De parcă ar ști toată lumea că sunt nepotul tău ! Că doar numele noastre n-au nicio legătură.”
Teodor zâmbi vag. „Ei… O să mai vedem.” „Mi-ar plăcea mult să lucrez cu voi. Vezi doar că vin aproape în fiecare seară la redacție, chiar și fără să fiu angajat și chiar când nu e ceva de corectat.”
Simți atunci ceva straniu circulând între ei, un sentiment de apropiere pe care nu îl avusese prea des. Poate că totuși schimbarea situației, așa ciuntită cum era, ameliorase lucrurile ? Dar ce era cert era că știa cu o siguranță nezdruncinată că trebuia să păstreze cu orice preț relația dintre ei, chiar dacă diferența de opinii politice era radicală. Se întrebă din nou de ce, și nu știu ce să își răspundă. Dar ce întrezărea în față era atât de îngrozitor, încât îi venea să își ferească privirile: o perioadă îndelungată de singurătate, al cărei sfârșit nu îl întrezărea, dar care punea cumva un punct final. Dar nu știa la ce anume.
„Ții minte când mi-a apărut recenzia aia amărâtă la voi ? îl întrebă el pe neașteptate, râzând. Mi-ai zis că «m-am descurcat. Ce eveniment a mai fost !” „Da, ai intrat în lumea noastră.” „Cu întârziere, din păcate, că șeful ăl mare, ilegalistul, s-a temut să-mi publice eseul inițial. Absurd, că nu avea nimic «eretic», nu eram inconștient.” „Da, era tare temător. Deși avea multă putere, îmbătrânise și avea mare grijă la fiecare pas.” „Am înțeles că citea personal toată revista, fiecare număr, pagină cu pagină, material cu material.” „Așa făcea…” I se păru că deslușește o amărăciune în glasul lui.
„Grele vremuri, nu-i așa ?” Râse brusc. „Știi ce te invidiam că apucaseși să debutezi în perioada aia de «liberalizare» din anii ’70 ? Și nu cred că eram singurul, toată generația ’80 și ’90 vă invidia pe voi ăștia, «consacrații». Voi vă plângeați de cenzură și altele, iar noi strângeam din dinți că nu puteam nici să debutăm.” Teodor zâmbi. „Ei, acum ați scăpat. Puteți debuta și publica cât vreți.” „Așa s-ar zice…” „Ei hai, ce ești așa sceptic ?” „Așa-s eu, mereu circumspect. Sau, cum zicea Popeye Marinarul, «așa îs eu.»” Râseră și mai sorbiră din bere.
Atunci avu o senzație extraordinară: că în acel moment trecuse un prag nevăzut, depășind situația instabilă de până atunci și asigurând o perspectivă certă a relației lor viitoare: avea să fie foarte greu ca aceasta să mai fie periclitată, indiferent ce ar mai fi apărut în timp. Se simțea de parcă ar fi evitat un accident fatal, ceea ce îl făcu să simtă certitudinea că nimic nu mai avea să îi facă se intre într-un conflict suficient de serios ca să ducă la ruptură. Și totodată simțea la fel de limpede și de inexplicabil că îndeplinise ceva imperios necesar, care preîntâmpina o deviere dezastruoasă, ce acum nu mai avea să se producă.
*
Continuă să vadă multă vreme în fața ochilor terasa aceea unde stătuse îndelung de vorbă cu unchiul său; avusese aceeași senzație puternică de realitate de netăgăduit. Se întrebă din nou dacă chiar ajungea „acolo”, dar tot fără să poată defini ce însemna acest „acolo”. cert e că trăia fiecare clipă ca și cum ar fi fost cât se poate de reală. Și poate chiar așa și era ? Indiferent în ce consta, fenomenul era cert.
De data aceasta, fusese dus acolo de regretul de-a fi lăsat relația cu unchiul lui să moară în acel an nefericit de după revoluție. Un regret pe care nu îl putuse depăși niciodată. Dar oare chiar reușise să îndrepte ceva ? Și dacă da, unde ? Simțea, într-un mod nebulos, ca realitatea de „aici” nu se schimbase cu nimic. Dar, la fel de neclar, știa că, undeva, se schimbase.
Fragment din romanul „Fântâna Inocențilorˮ, în lucru la editura Junimea
Sursă foto aici
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu