Lerocrație (IV)

De la fereastra din spate a cabinetului de lucru, Arhonul putea cuprinde cu privirea atât curtea interioară a sediului Arhicancelariei, cât și o bună parte din incinta facultății în cadrul căreia își petrecuse o bună parte din viață ca profesor. Cele două instituții erau despărțite între ele de câteva panouri împletite în formă de grilă rombică, confecționate din lemn, așezate la rând în chenarele betonate ce alcătuiau un gard mult prea înalt. Oscila cu privirea între cele două perimetre și găsea, ca de fiecare dată, că autoritatea sa făcea aproape inutilă demarcația aia trasată parcă pentru a tăia în două ceea ce considera a fi un tot unitar. Iar dacă, traversând biroul, se oprea în dreptul ferestrelor aflate pe fațadă, putea întregi tabloul cu Marea Aulă și corpul clădirii administrative ce cuprindea, pe lângă birouri, tipografia și atelierele de recuzită. La toate astea mai asocia invariabil mica construcție din stânga Aulei, aproape neînsemnată ca dimensiune, care, fără a-i fi dragă, îi fura din atenție mai mult decât și-ar fi dorit, pentru că în tinerețe locuise acolo cu familia.

Orfan de tată (acesta murise strivit de un buștean în gater), răzbise în viață datorită tenacității induse de preluarea responsabilităților avute cândva de cel care, plecat din lume prea timpuriu, lăsase locul vacant singurului urmaș de gen masculin. Parcursese alert întregul traseu necesar accederii într-un post universitar, în ramura disciplinelor eterice, premergând, asemenea tuturor colegilor lui, în Ordin. Primise, peste drum de facultate, două cămăruțe cu dependințe și acolo, alături de soție, mamă și de cei șase copii descinși pe rând, se construise în aura mai largă a destinului comun, domestic și didactic. Nu strălucise profesional, era mai degrabă mediocru, iar în calitate de soț, dăduse dovadă de asperități cu care consoarta fusese nevoită să se acomodeze fără crâcnire, mai cu seamă că temerea făcea parte din construcția ierarhică proprie așezămintelor statornicite de secole în instituția de care beneficiau împreună. Sau pe care, mai aproape de formula oficială, o deserveau. Adică, el ca titular al unor posturi pe care le va ocupa succesiv și apoi concomitent până la cele mai înalte trepte, iar ea, consimțind să-i fie umbră și congenitor al urmașilor pe care, în cele din urmă, doar el, ca supraviețuitor al ei, îi va propulsa și îi va menține în câmpul autorității și influenței sale. Gurile rele vorbeau chiar de unele ieșiri violente în vremea uceniciei la materă. Tânăr și plin de importanța pe care și-o aroga în mica comunitate, cică își mai croise soția cu câte-o ruptă din rai, doar ca ea să nu uite că cinstea învestirii lui trecea și asupra ei, și că cinstea asta trebuia confirmată cu virtuți ce doar cu asprime viază.

În orbita familială gravitau și cele două surori, ființe atinse de neșansa unor handicapuri nu prea severe, dar îndeajuns de problematice pentru a le bara drumul spre capitolele normalității. Vizitele lor, nici prea dese, nici prea rare, îi alimentau fratelui mai mare aprecierea de sine, însă mult dincolo de capacitatea de a face față tuturor nevoilor care se iveau câteodată din nimic și, mai ales, dincolo de bunăvoința firească, fie ea și condescendentă, de care ar fi trebuit să dea dovadă ca rudenie oploșită în noroc. Prea puțin sensibil la suferințele altora, nu compătimea la plângerile lor, doar le admonesta și le sfătuia cum și în ce fel să nu-l deranjeze prea mult, încât, nu de puține ori, nefericitele șarjau pe ușă afară iritate de piezișul acesta fudul cu care badiul le privea. Din când în când, mama, bătrâna mamă, parcă dintotdeauna bătrâna mamă, îmbătrânită în văduvia ei timpurie, aducea mângâiere în familie, mijlocind la fiul ei pentru muritoarele ei odrasle și ale lui surori, și tot din când în când acesta se milostivea de ele cu câte un gest mai nobil. De pildă, odată, în penuria generală a mijloacelor de subzistență, pe când medicilor și altor categorii cu responsabilități superioare li se cuvenea dreptul de a fi capacitați cu plus-valoare în trufandale, pe vremuri apuse, adică – nu? – măicuții îi reușise o intervenție salutară. Surorile, suferinde, frecventau mai mult decât alții cabinetele de însănătoșire sau de menținere a neputințelor la cote suportabile. Sătui, unii curanți, le mai trimiteau la plimbare, să ia aer curat și tonic. Nesimțind vreun efect al acestor aerisiri deșarte, una din cele două suferinde și-a reînnoit apelul către frate, apoi către mamă, pentru a o sprijini. În final, se alesese cu o mică punguță de celofan închisă ermetic ce conținea câteva boabe de cafea. La insistențele mamei, Laur, Laur Stresoiu, o scoase la iveală dintr-un buzunar și le-o arătase amândurora, cu privirea aceea piezișă, la care adăugase propriul aer, aerul celui care deține cheia, cheia problemei. La care adăugase însă mimica, mimica aceea întrebătoare, amestecul acela de hotărâre și nesiguranță în același timp, așteptând confirmarea mamei, a mamei ce-l stăpânea câteodată chiar și pe el. Urmase gestul, gestul de dăruire. Își gratificase sora cu un gest imperios. „Ia-l!”, parcă strigase din sufletul său cutremurat de aprecierea de sine. „Ia-l!” Mama aprobase acel gest, iar ființa cafelei nemăcinate fusese comunicată dăruitor de la fiu la fiică și apoi mai departe la medic. Poate că nu darul în sine înduplecase măcar o dată în plus acceptul medicului de sta de vorbă cu pacienta, ci gratuitatea gestului. De la frate la soră, prin binecuvântarea mamei, căci mult putuse mama spre îmblânzirea fiului. A fiului ce se înălțase prin mijlocire, dar mai ales prin sine, la o nouă demnitate. Aceea de salvator.

Din cabinet, își privea prin ferestre trecutul. Nu era nimic fantomatic în absențele pe care nu le putea umple cu nimic. Umbrele pe care le invoca, cele ale femeilor care-i trecuseră prin viață, îi asaltau memoria lipsită de aport emoțional. Plecaseră soția, apoi surorile, la scurt timp una după alta, iar la urmă mama. Plecaseră în ordinea inversă venirii lor pe lume. Îi rămăseseră copiii. Copiii lui, în raport simetric de trei și trei. Băieți și fete. Și nepoții. Mulți. Spița era asigurată. Îi avea pe toți prin preajmă. Îi rânduise cum se cuvine. Îi putea vedea zilnic. Putea sta de vorbă cu ei ore în șir. Zilnic. Însă nu astăzi. Azi nu. Azi e ziua memoriei. A memoriei ocupate de cei dispăruți. De cei căzuți. E ziua umbrei. A umbrei ce-i acoperă pe cei căzuți. A văii. Valle de los Caidos. Nu lăcrima. Nu lăcrimase nici la înmormântările lor. Nu putuse. Știa că sunt oameni ale căror lacrimi secau de prea mult plâns. Cu el era altă poveste. Nu putea plânge pentru că avea sufletul uscat. Era veșted pe dinăuntru. Oare la înmormântarea tatălui a plâns? Cine mai știe? Nu-și aducea aminte. Poate fusese prea mic. Sau poate că tatăl îi fusese indiferent. Sau l-a urât. Nici asta nu mai știa. Nu-și amintea nici chipul lui. Tatăl lui fără chip. Avea un suflet iconoclast. Era șovin, dar nu cu femeile, ci cu bărbații. Moartea tatălui n-a contat, ci doar a mamei. A soției, a surorilor și a mamei. De fapt, nu e vorba de moarte. El niciodată nu s-a exprimat așa. Ele au plecat. Da. Au plecat. „Soția mea – le spusese odată studenților – n-a plecat pentru că a fost bolnavă. Ea a plecat din alte motive. A plecat pentru că…” N-a mai continuat. Iar surorile… „Unde sunt le e mai bine ca aici. N-au avut bucuria vieții. Handicapul lor le-a împiedicat să acceadă la capitolele normalității.” Asta n-o spusese nimănui. Își vorbea doar sieși. „Capitolele normalității. Care sunt alea? Ce te face pe lume normal? Ce înseamnă să ai o viață normală?” Auzise de prea multe ori expresii ce conțineau cuvântul „normalitate.” De prea multe ori oamenii se îndoiau de normalitatea unor atitudini sau situații pe care alți oameni sau viața le presărau în drumul lor. „Nu cred că e normal…” Normalitatea nu e totuși o opțiune, ci un dat. Dubiul anormalității se datorează neasumării. Răstălmăcirii libertății în câștigul exoticului și al pulsiunilor nestăpânite. Da, dar ce te faci când natura însăși se contorsionează și te vezi aparținând unei minorități nedorite? Sau când situația e atât de bizară încât te trezești singur pe lume în suferința ta? Poate tocmai de aceea cântărirea subiectivă a normalității se întâlnește atât de frecvent. Pentru că fiecare ascunde o suferință numai a lui și de vină este cineva sau ceva care a încălcat norma și datorită căruia nu poți avea deplinătatea mulțumirii, neputându-te bucura până la capăt de darul vieții și al ofertelor ei, fie și când ele se dovedesc doar niște surogate. N-ar trebui atunci să depășim condiția superficialităților cotidiene și să găsim acele capitole ale normalității aflate doar dincolo de orizontul imediat? Surorile lui Laur au pășit dincolo și acolo, poate, își vor fi găsit liniștea. Nu în neființă ci, dimpotrivă, în profunzimea ființei, în veșnicia ei. Aceste meditații își făcuseră loc în mintea lui pentru că starea interioară i-o îngăduise. Nu lăcrimase la pierderile suferite, iar asta îi crease predispoziții meditative fără bruiaje sentimentale. Exersa aprecieri mai mult pe sponci pentru că de obicei nu cădea pe gânduri. Doar trecea în revistă în plictisul dintre soroacele pomenirilor funerare, ceea ce, la rece, el însuși promova ca discurs în aule și la catedră.
În sfârșit, veni și ziua despărțirii de propria lui mamă. Aceasta trăise aproape un secol alături de urmașii și străurmașii ei până la al patrulea neam și fusese focarul de inspirație al virtuților care mai puteau dăinui în căminul lor. Autoritar până la inabordabil cu supușii, Laur plătise obolul filiației în moneda stabilă a moderației. Deși era un om greu accesibil, temperamentul și caracterul său suferiseră infuzia unor nuanțe pozitive datorită mamei. El însuși septuagenar, fusese ocrotit de obida resentimentelor în zilele rele și acrite ale îmbătrânirii. Atent de fiecare dată la ecourile sfaturilor materne, se ferea de-a capitula în fața principalului său duh ispititor, ranchiuna. Nu că ar fi inhibat-o cu totul, natura nu și-o putea înfrânge, și nici voința de-a se revanșa față de oponenți. Dar lăsa loc aparențelor cu față binevoitoare, acumulând, în schimb, frustrări ce vor irumpe apoi la scurt timp după dispariția mamei. Sau după plecarea ei.

Singur în cabinet, Arhonul scruta în zare apusul arămiu. Ultimele raze înainte de crepuscul îi deșteptară un fel de melancolie, simțită acut ca o biciuire nevrotică. O senzație neplăcută de sfârșit de capitol i se înfășurase pe suflet și simți clătinarea edificiului vieții pe care și-l construise de-a lungul anilor. La ce bun totul? Resimțea golul singurătății și, dacă până mai ieri, în propriul cămin, intuise protecția unui reprezentant viu al generației anterioare, acum își dădea seama cu luciditate că se înscrisese în rândul de așteptare ce avea să pășească peste prag într-un timp nu foarte îndelungat. Era o stare apăsătoare, cu atât mai prezentă cu cât nu frica dicta, ci neîncrederea. Nu avea teamă de finitudine. Sau poate că această teamă era atât de difuză încât mai degrabă o ghicea decât o simțea. Nevroza asta sâcâitoare i se trăgea de la neîncrederea în oameni. Siguranța de sine i se dezvăluise carentă acum când își pierduse principalul sfătuitor. Avea nevoie nu numai de o autoritate pe care s-o delege spre rezolvarea spețelor incomode. Pentru asta găsea destui mauri printre colaboratorii săi. Avea, însă, nevoie de mai mult. Îi trebuia un cineva care să-l sfătuiască până la a-l influența, luând-i, în același timp, povara deciziilor hotărâtoare, chiar dacă, în chip formal, el era pus să le emită în virtutea oficiului său. Îi trebuia un bun sfătuitor, precum fusese mama sa. Sau, de ce nu, unul mai puțin bun, dar care să-i ofere confortul neimplicării directe și care să-și asume riscuri când e cazul, dar niciodată merite decât în subsidiarul unei funcții auxiliare.

Până acum mizase pe George, abilul protus care știuse să-i alimenteze vistieria și care îi orientase politica administrativă pe făgașuri cât se poate de lucrative. Ani de-a rândul a mers pe mâna lui și de fiecare dată ieșise în câștig. Ar fi continuat la fel dacă uzura acestei relații nu i-ar fi prejudiciat poziția în fața celorlalți colaboratori, invidioși pe prea marea influență avută de colegul lor. În afară de asta, George începuse să dea semne de epuizare datorită bolii. Tot datorită bolii, acesta scăpase frâiele măsurii, arogându-și înzestrări dincolo de limitele rezonabile ale verosimilului. Un om cu o patologie evidentă în sfera minții nu mai putea fi de încredere, chiar dacă intențiile lui față de Arhon rămâneau în afara oricăror bănuieli.

Cu aceste gânduri, Stresoiu se pregătea să-l primească – pentru a câta oară? – pe George, neputându-se, deocamdată, dispensa de el.

Foto: Marc Kleen on Unsplash