Avanpremieră Cartea săptămânii Nr. 195

„În amintirea memoriei” de Maria Stepanova (fragment)

Reach content for Google search „Maria Stepanova”

La Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, va apărea romanul „În amintirea memoriei” de Maria Stepanova (traducere și note de Luana Schidu).

Romanul „În amintirea memoriei” a fost distins în 2018 cu Premiul Bolșaia Kniga, propulsând-o pe Maria Stepanova în rândul marilor prozatori ruși actuali. Reușind să cuprindă diferitele forme – ficțiune, eseu, memoir, jurnal de călătorie, epistolar, documente istorice – într-o vastă panoramă a ideilor și personalităților, Stepanova proiectează, cu precizie și lirism totodată, o inedită și îndrăzneață explorare a memoriei culturale și personale.

Fotografii, ilustrate, cărți, scrisori și obiecte vechi, răzlețe – din toate acestea, autoarea reconstituie povestea familiei sale, o poveste ce nu se lasă scrisă ușor, dar care treptat crește, căpătând, parcă, o viață proprie și devenind istoria unei lumi pe parcursul unui secol. Deopotrivă roman documentar, eseu și poem în proză, într-o înșiruire de imagini care apar și dispar, într-un joc de lumini și umbre, Stepanova își ține cititorul în mrejele poveștii sale cu iscusința unei Șeherezade. Oamenii și urmele lor pier, lucrurile își pierd sensul, iar mărturiile vorbesc limbi moarte, lăsându-ne, în cele din urmă, față în față cu propria istorie și cu propriile întrebări despre cum poate fi păstrată memoria trecutului.

O evocare strălucită a ultimilor ani ai Uniunii Sovietice, care scotocește adânc în trecut. Într-o operă care depășește granițele ficțiunii și nonficțiunii, poeta și jurnalista Maria Stepanova istorisește viețile strămoșilor ei, evrei din provincie, care, mutându-se la Moscova, nu și-au mai găsit cu-adevărat niciodată drumul spre casă. Pornind din perioada de dinainte ca Lenin să preia puterea până la «cazul medicilor evrei», prăbușirea URSS și după, cartea ei este în același timp lirică și filozofică de la un capăt la altul. O realizare remarcabilă ce ține de imaginație – și, da, de memorie.

Kirkus Reviews

După moartea mătușii sale Galea, naratoarea ajun­ge în apartamentul acesteia, plin de fotografii, cărți poștale, scrisori, teancuri de haine noi, nepurtate, tăieturi din ziare vechi și suveniruri prăfuite – mărturii ofilite ale unui secol de istorie rusească. Reasamblate cu migală, aceste crâmpeie de viață stau la începutul poveștii unei familii evreiești care a reușit să supraviețuiască valurilor de per­secuții și represiuni ale secolului trecut. Dar tocmai natura nespectaculoasă a descoperirilor e ceea ce va face atât de pasionantă această carte. În dialog cu scriitori ca Roland Barthes, W.G. Sebald, Susan Sontag, Marcel Proust și Osip Mandelștam, În amintirea memoriei e străbătută de o rară curiozitate intelectuală, din fundal auzindu-se o clară voce poetică.


„O lectură puternică, magică, amintind de Vorbește, memorie a lui Nabokov. O carte cu totul și cu totul minunată, care ne lărgește cunoașterea asupra a tot ceea ce este prețios și pierdut.“
George Szirtes

Reach content for Google search „Maria Stepanova”, „in amintirea memoriei”
Maria Stepanova
În amintirea memoriei (fragment)

 

Prima dată am încetat să scriu acest text acum treizeci și ceva de ani, lăsându-l la dospit după ce umplusem două sau trei pagini de caiet de dictando. Dimensiunea și importanța a ceea ce trebuia să devină erau atât de mari, încât s-a retras singur într-un confortabil „nu acum“.

La drept vorbind, istoria acestei cărți e constituită dintr-o serie întreagă de asemenea refuzuri, momente în care fugeam de ea în fel și chip: o lăsam pe mai târziu, pentru când aveam să devin mai bună, ca atunci, în copilărie, sau îi aduceam mici jertfe facile, vădit insuficiente, făcând, în timpul călătoriilor cu trenul sau al convorbirilor telefonice, scurte însemnări pe petice de hârtie (ca să nu uit – din acele concentrate de două sau trei cuvinte memoria trebuia să compună o construcție viabilă, coerentă, un fel de cort care să adăpostească subiectul). În locul amintirilor despre întâmplări, pe care nu le aveam, trebuiau să lucreze amintiri mai proaspete despre o poveste sau alta; ele trebuiau să dea vigoare notițelor seci, pentru ca ele să se transforme într-o livadă de vișini.

În memoriile rusești de la începutul secolului XX este amintită o distracție copilărească: pe fundul unei cești se pun niște discuri gălbui, se toarnă apă deasupra și ele încep să strălucească cu intensitatea incredibilă a vopselurilor chino-japoneze, un colorit străin, de peste mări. Eu nu le-am văzut niciodată – unde-or fi toate astea? În schimb, în arsenalul ornamentelor de Anul Nou al familiei, încă de pe vremea bunicii, era un omuleț-fumător, un băiețel cu chip negricios de mărimea unui chibrit, care fuma convingător niște țigarete albe microscopice – ieșea și fum, se vedea și luminița transformându-se în fum, până când proviziile de țigarete s-au terminat pentru totdeauna. Acum nu ne mai rămânea decât să povestim despre abilitățile lui, și putem considera asta un happy-end – căci raiul obiectelor dispărute constă pesemne tocmai în a fi pomenite.

Și astfel, pentru prima dată am început să scriu această carte când aveam zece ani, și asta se întâmpla în apartamentul de pe Bannîi Pereulok, unde pun pe hârtie acum primele litere ale acestui capitol. În anii ’80 lângă fereastră era o masă de scris cu marginea roasă, pe care strălucea o lampă portocalie, și eu lipisem de baza ei din plastic alb un abțibild, cel mai bun dintre toate. Sub un cer întunecat, încărcat de zăpadă, o ursoaică-mamă din pluș trăgea o sanie pe care se aflau un brăduț și un urs mititel, stând înclinat, iar undeva într-o parte era așezat un săculeț cu cadouri. Pe foaia acoperită cu un luciu stins, lipicios, erau cinci sau șase abțibilduri, se decupau unul câte unul și se umezeau într-un castronel cu apă caldă. Apoi imaginea colorată transparentă trebuia scoasă de pe foaie cu mișcări îndemânatice, lipită repede-repede pe o suprafață goală și îndreptată, pentru a netezi cutele. Îmi aduc aminte că pe ușile dulapului din bucătărie erau un băiețel-motănel îmbrăcat în mantie și cu mască de carnaval pe față și un pinguin și o pinguină pe fundalul verde-rozaliu al luminilor nordului. Dar urșii îmi erau mai dragi.

Parcă dacă enumăr unul câte unul toate aceste crâmpeie de viață de demult pe care mi le amintesc din mers, care vreme de douăzeci de ani, până la renovare, s-au uzat și s-au înnegrit pe ușile dulapului din bucătărie și abia acum au revenit la viață și s-au umplut de culoare – băiețelul grăsuț, cu sombrero și domino galben cu verde, jumătatea de mască fără stăpân, cu brăduți desenați în jur –, mă simt mai liniștită. Când aud „eh, i-a venit și lui sfârșitul“, mă împrăștii în sute de lucruri și lucrușoare vechi, ponosite, neglijate. Ca și cum țelul vieții mele ar fi să le cataloghez. Ca și cum pentru asta m-aș fi format.

A doua oară am început să scriu această carte, fără să știu, la șaisprezece ani, vârstă rebelă, contorsionată. se întâmpla la sfârșitul unei povești de iubire, care pe atunci mi se părea cumplit de importantă, hotărâtoare; cu anii, a pălit, s-a șters atât de mult, încât acum nici nu mai pot reconstitui acel sentiment de început de lume cu care am trecut prin ea. Un lucru îmi amintesc însă foarte limpede. Când a devenit clar că totul s-a terminat – dacă nu în capul meu, cel puțin în fapte și zile [1] – am socotit că era indispensabil să țin minte esențialul, un soi de „impresii selecționate“: amănunte, puncte comune, întorsături ale conversațiilor, anumite replici. Voiam să le fixez – să le pregătesc pentru o descriere ulterioară, cândva, în viitorul îndepărtat; povestirea liniară nu se potrivea nicicum aici, era foarte neconvingătoare. Atunci am notat tot ce mi se părea important să nu uit; pe fiecare petic de hârtie se nimerea un cuvânt sau o expresie care îmi consolida pe dată în memorie șirul evenimentelor: o conversație, un colț de stradă, o glumă sau o promisiune. Cum tot ceea ce se întâmpla se opunea fără nădejde în capul meu oricărei încercări de a mă organiza, de a stabili o ordine – fie ea alfabetică sau cronologică –, sarcina mea viitoare era următoarea: cândva, foarte curând, voi pune toate aceste petice de hârtie într-o căciulă (a tatei, căci tata avea o căciulă gri foarte frumoasă, pe care n-o purta) și le voi scoate unul câte unul, și le voi scrie unul câte unul, un subiect după altul, punct cu punct, până când va fi timpul să las în pace această hartă a tărâmului tandreții: un monument închinat mie însemi. Cu timpul, aceste treizeci-patruzeci de notițe s-au împrăștiat prin sertarele mesei de atunci, iar apoi cumva s-au dizolvat, s-au prăbușit în găurile negre ale mutărilor, reamenajărilor, curățeniilor generale neașteptate.

Mai este nevoie oare să spun că nu-mi amintesc nici unul dintre acele patruzeci de cuvinte pe care m-am temut atâta să nu le uit, cu mulți ani în urmă?

*

Ideea de a-mi aminti și a retrăi fragmentar, orbește, o istorie personală sau una generală din negura celor cunoscute și a celor presupuse mă tulbură însă și astăzi. Etapa inițială a acestei operațiuni de salvare a devenit ceva obișnuit pentru mine; mâzgălelile în fugă pe plicuri în timpul unei convorbiri telefonice, însemnările rapide în caietul de lucru, fișele nevăzute care se adună nesistematic, în exces, fără a fi vreodată cercetate, toate acestea îmi compun permanent prezentul. Numai oamenii cu care încă aș mai putea vorbi despre ce a fost sunt din ce în ce mai puțini.

Cu toate acestea, am știut întotdeauna că o să scriu cândva o carte despre familie și a fost o vreme când ăsta părea scopul vieții mele (să rezum, să aduc laolaltă vieți – căci s-a întâmplat să fiu prima și singura din această familie care să găsească un rost discursului îndreptat spre în afară: de la o conversație intimă a alor mei, ca de sub o căciulă călduroasă, în sala de așteptare comună a gării experienței colective). Faptul că tuturor acestor oameni, vii și morți, nu le-a fost dat să devină vizibili, că viața nu le-a oferit nici o șansă de a rămâne în aducerea aminte, de a fi pe lume, că banalitatea lor i-a făcut nedemni de simplul interes uman, mi se părea nedrept. Mi se părea că trebuie neapărat să vorbesc despre ei, pentru ei – și îmi era groază să încep, să fiu, în loc de ascultător curios și destinatar, punctul final al neamului, unde sfârșește, ca într-un punct de convergenţă, istoria cu ochi și straturi multiple a familiei – devenind astfel un străin, un altul. Adică un narator, o instanță de selecție și eliminare, cineva care știe care parte din totalul celor nepovestite trebuie pusă sub reflector și care să rămână în întuneric, fie el exterior sau interior.

E amuzant când te gândești că esența eforturilor bunicilor mei s-a concentrat pe a rămâne invizibili. A căpăta un anonimat dorit, a se pierde în umbra casei, a se ține deoparte față de istoria mare, cu narațiunile și erorile ei supradimensionate în milioane de vieți omenești. Dacă au făcut această alegere conștient sau inconștient, nu se știe; în toamna anului 1914, când tânăra mea străbunică a revenit într-un ocol larg din Franța aflată în război în Rusia, ar fi putut, de pildă, să se reapuce de vechile obiceiuri și să dezvolte agitația revoluționară, să ajungă în manualele de istorie și, foarte probabil, pe listele celor împușcați. În loc de asta,ea a ieșit din paginile manualului, dincolo chiar de locul destinat notelor de subsol – se mai văd doar tapetul pătat și untiera galbenă urâtă, care a supraviețuit și stăpânei, și lumii vechi, și secolului XX.

În tinerețea mea timpurie asta-mi trezea o oarecare jenă, pe care mi-era greu s-o transpun în cuvinte și rușine s-o recunosc până la capăt. Ea era legată, ca să spun așa, de construcția subiectului – eram nevoită să recunosc că o rudă de-ale mele s-a străduit prea puțin să facă din istoria noastră o poveste interesantă. Acest lucru era evident mai ales la sărbătorile militare – erau patruzeci și ceva de ani de la război, vârsta mea de acum, la serbările școlare veneau bunicii altora cu flori și medalii, nu povesteau mare lucru (ceea ce li se întâmplase nu prea putea fi ambalat în istorioare și snoave), dar stăteau drepți lângă tabla neagră: nu ca niște martori, ci ca niște mărturii. Bunicul meu Leonea n-a luptat în război, el a fost inginer și a lucrat în spatele frontului; mai multe speranțe aveam de la bunicul Kolea, cu livretul lui de ofițer și cu ordinul steaua roșie – dar el, după cum s-a lămurit, în război a activat în Estul Îndepărtat, și niciodată n-am aflat dacă a luptat sau nu chiar pe front.

La un moment dat a început să mi se pară că totuși n-a luptat: a fost suspect după ceea ce s-a întâmplat cu el – o istorie tulbure, care a atârnat ca un nor deasupra acestei părți din familie și despre care nu se vorbea niciodată. se numea „pe când tata era dușman al poporului“ și avusese loc în anii ’38–’39, la momentul unei amnistii tacite date de Beria, când unii au fost eliberați pe neașteptate, iar alții, ca bunicul, n-au apucat să fie închiși. Despre ce anume s-a petrecut atunci la Sverdlovsk se pomenea vag și doar în treacăt, și abia mai târziu am pus datele cap la cap și am înțeles că exact în acele zile cețoase a rămas bunica însărcinată a doua oară: tata s-a născut pe 1 august 1939, exact cu o lună înainte de începutul războiului mondial și de scrierea poeziei lui Auden:

Waves of anger and fear

Circulate over the bright and darkened lands of the earth,

Obsessing our private lives;

The unmentionable odour of death

Offends the September night.

 

Dumnezeu știe prin ce miracol s-a nimerit printre cei care au supraviețuit și au crescut într-o familie întreagă, cu mamă, tată și soră; știu două versiuni despre cum s-a rezolvat această istorie, și cea care circula în copilăria mea părea ca de basm, apocrifă, o să ajungem la ea la timpul potrivit. În orice caz, istoria despre bunicul-ofițer nu se lipea nicicum – în povestirile familiale, bunicului i se atribuia rolul unei așchii într-un vârtej, toate astea nu intrau câtuși de puțin în matca unei relatări solemne despre război și victorie.

În general, toată lumea avea rude care luaseră parte la istorie – ale mele să fi fost doar figuranți? nici una dintre ele nu a luptat, n-a suferit în urma vreunei represiuni (erau niște aluzii neclare la arest și anchete în legătură cu cel de-al doilea bunic, dar și acolo, pare-se, afacerea se stinsese, fusese uitată), nu fusese sub ocupație germană, nu nimerise în nici unul dintre marile masacre ale secolului. Se distingea povestea despre fiul de douăzeci de ani al Verocikăi, sora străbunicii, care a pierit pe frontul de la Leningrad, dar această poveste nu era despre război, ci despre nedreptate, și era străbătută de atâtea ace de gheață, și era atât de greu de imaginat că băiețelul cu pâslari din fotografii putea sfârși într-un mormânt, încât și astăzi, precum odinioară mamei, de la care am aflat toate amănuntele, mi se întunecă privirea și mi se pune un nod în gât la auzul numelui Leodik.

Și, firește, nici una dintre rudele mele n-a ajuns faimoasă – dacă ne gândim la arte ca la o armată, și aici ele insistau parcă să îmbrace un veșmânt civil prin nimic remarcabil. Au fost printre ele medici, mulți medici și ingineri, au fost arhitecți (dar obișnuiți, fără strălucire – nu au proiectat turle și fațade, ci drumuri și poduri), au fost contabili și bibliotecari. Era o viață foarte liniștită, parcă departe de morile în acțiune ale contemporaneității. Aproape nici una dintre ele nu a intrat în partid, dar nici în asta nu era nimic demonstrativ; pur și simplu viața lor părea să se desfășoare în adâncul venelor, fără să iasă la suprafață, unde orice mișcare devine observabilă și are urmări și anvergură. Acum, când plecarea în întunericul ultim le-a încheiat istoriile, putem vorbi despre ele, le putem analiza, le putem aduce mai aproape de ochi. La urma urmelor, să fii vizibil e oarecum inevitabil, și ieșirea la lumina pentru o ultimă data n-are cum să le dăuneze în vreun fel.

*

Din când în când, întotdeauna seara, și de obicei într-o zi liberă – sau când stăteam acasă în convalescență, după vreo boală, mama, întotdeauna pe neașteptate, mă chema să ne uităm la fotografii. Cu strădanie (pentru că partea aceea a șifonierului era lipită de divan și acțiunea cerea iscusință), se deschidea ușița dulapului și, spre fericirea mea deplină, era scos un sertar plin de cutiuțe. În cutiuțe erau păstrate tot felul de fleacuri dragi inimii mele, fotografii de pașaport și alte câteva din diverși ani, niște pietricele antebelice din Crimeea, o zdrăngănea străveche pentru copii, trusa de desen a bunicului (când o să te faci mare, o să ți-o dau ție), și altele. Albumele erau ținute în șifonier, și erau multe. Unele erau pline de fotografii, cu copertele din piele umflate la maximum, altele stăteau goale, dar și ele erau scoase la lumină. Cel mai impresionant era legat în piele roșie și avea închizătoare argintie; mai era și unul negru, lăcuit, cu un castel feudal galben pe un munte și inscripția „Lausanne“ de-a curmezișul. Era și unul Art Nouveau, cu înflorituri metalice și o gheișă care părea fanată și acum o sută de ani, mai erau și altele, mai groase și mai subțiri, mai mari și mai mici. Foile erau demodat de grele, cu chenare argintii largi și tăieturi în care se fixau fotografiile – și era o oarecare melancolie în faptul că fotografiile din prezent, pe hârtie lucioasă, alunecoasă, nu se potriveau deloc în acele tăieturi, erau mai late sau mai înguste, și mereu prea ușoare. Cele de pe vremuri păreau robuste și durabile, fuseseră gândite pentru o altă întindere de timp, și, într-un mod ciudat, puneau sub semnul îndoielii orice eforturi ale mele de a-mi adăuga chipul în rama de alături.

Și, firește, acolo erau fotografii, iar fotografiile au povești. Oameni cu bărbi dese și oameni cu ochelari cu rame subțiri aveau o legătură directă cu noi, ne erau străbunici sau stră-străbunici (câțiva „stră“ erau în plus, îi adăugam în memorie pentru mai multă soliditate), cunoștințe sau prieteni ai acestora; fetele se dovedeau a fi bunici sau mătuși cu nume asemănătoare până la a nu mai putea fi deosebite unele de altele. Mătușa Sanea, Mătușa Sonia, Mătușa Soka se înșirau în aceste portrete, schimbând vârstele, dar nu expresia feței, stăteau pe scaun sau în picioare pe fondul unor interioare încețoșate sau al unor peisaje neverosimile. Ne uitam la poze de la început, de la primele bărbi și gulere, și către cea de-a doua jumătate a serii totul se amesteca, în afară de senzația de dimensiune. Era imensă; întinderea geografică era nemărginită – Habarovsk și Gorki, Saratov și Leningrad, unde trăiseră toți acești oameni sau copiii lor înnegriți de vreme, nu-și legaseră istoria familială de loc, ci din nou o mutaseră într-un „nu-aici“. Era o bucurie când ajungeam în sfârșit la albumul mic, în care se afla mama copilă, îmbufnându-se în timpul evacuării Ialutorovskului, în Nahabin, lângă Moscova, cu o păpușă, la grădiniță, în costumaș de marinar și cu stegulețe în mâini. Asta era o dimensiune accesibilă mie, pe măsura mea; într-un anumit sens, totul era ca să ajung la ea – s-o văd pe mama mică, bosumflată, speriată, fugind cât o țineau picioarele pe o potecă noroioasă de mult uitată însemna să mă aflu pe teritoriul unei apropieri noi, anticipate, în care eu eram mai mare și puteam s-o dădăcesc și să-mi fie milă de ea. Privind retrospectiv, cu ochii vârstei de acum, înțeleg că împunsătura de milă și invidie pe care o simțeam atunci a fost timpurie – dar e bine că a fost: altă ocazie de a fi mai mare, plină de compasiune, nu avea să mai fie.

[1] . Aluzie, probabil, la un volum de articole cu același titlu al lui Serghei Bulgakov (1871–1944), teolog, filozof și economist rus.

Reach content for Google search „Literomania”

Maria Stepanova s-a născut în 1972 la Moscova. Este poetă, prozatoare, eseistă și jurnalistă și una dintre cele mai influente figuri ale vieții literare din Rusia. A absolvit Institutul de Literatură A.M. Gorki în 1995 și a debutat cu un ciclu de poezii în 1996 în almanahul „Vavilon”. În prezent este redactor-șef al  revistei online Colta.ru. De-a lungul timpului a publicat zece volume de versuri și trei volume de eseuri, iar în 2017 i-a apărut romanul „În amintirea memoriei” („Pamiati pamiati”; Humanitas Fiction, 2021), în curs de traducere în peste douăzeci de țări, care a fost distins cu premiile Bolșaia Kniga (2018), Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor (2018), NOS (2019) și Brücke Berlin Literatur-und Übersetzerpreis (2020). Dintre premiile care i-au mai fost atribuite operei sale menționăm pe cel al ziarului „Znamia” (1993, 2011), Premiul Pasternak (2005), Premiul Andrei Belîi (2005), Premiul Hubert-Burda pentru lirica tânără est-europeană (2006), Premiul Lerici Pea Mosca (2011), precum și acordarea, în 2010, a unei burse de către Joseph Brodsky Fellowship.

Sumar Literomania nr. 195

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: