Atelier Nr. 193

O poveste de dragoste

Reach content for Google search „Mircea Eliade”, „Maitreyi””

Deși nu se numără printre autorii canonici, Mircea Eliade se poate studia la liceu, fie la una dintre temele literare de la clasa a noua, fie, mai târziu, la romanul experienței sau al autenticității. Programele pentru fiecare an de studiu și pentru bacalaureat lasă la alegerea profesorilor operele, în limitele problemelor care trebuie atinse, prin urmare nu există texte obligatorii, nici în acest caz, nici în privința autorilor canonici. „Maitreyi”, roman publicat în 1933 și considerat de atunci până astăzi unul dintre cele mai frumoase texte de dragoste din literatura română, se bucură de succes și în rândul liceenilor (acolo, bineînțeles, unde n-a dispărut cu totul obiceiul de a studia o operă după ce este citită sau în timp ce este citită).

Am constatat în câteva rânduri nu numai că romanul atrage surprinzător de mulți cititori de 15 ani (clasa a noua), vag familiarizați în gimnaziu cu literatura consacrată, și că poate stârni adeziuni entuziaste, întrebări sau răspunsuri variate, controverse, mici dezbateri, uneori aprinse. Este, înainte de orice, o poveste de dragoste cu personaje vii, credibile, antrenantă, fără mari digresiuni analitice. Oricât de blazată și de cârtitoare ar fi epoca noastră în materie de experiențe sentimentale, mitul marii pasiuni continuă să fascineze. Obsesia fericirii, s-a spus, caracterizează societatea de consum. Ceea ce spune Emil Brumaru în, se pare, ultimul interviu nu este singular:

„Dacă aţi avea puterea să rezolvaţi, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, pe care aţi rezolva-o?

Iubirea reciprocă. Să fie iubire reciprocă şi să nu aibă sfîrşit. Reciprocă şi nesfîrşită”.1

A stârnit uneori stupoare (explicabilă prin lipsa de experiență, dar nu numai) la orele de la clasa a noua distincția pe care o face romanul, într-un fragment, între dragoste și sexualitate. Contactul cu cartea în școală, la orice nivel, este din ce în ce mai precar. Inițierea erotică de ordin cultural, acolo unde există și nu se rezumă la pornografia internetului sau la manelele ubicue, se circumscrie în zona sentimentalismului unor autori ca Ionel Teodoreanu sau Mihail Drumeș, a filmelor și a literaturii de consum recente, care promovează aceeași variantă edulcorată, cosmetizată, a mitului romantic al iubirii. Literatura bună, refractară la orice ideologie și la morala ideilor primite de-a gata, este o sursă de interogație, te „condamnă” la gândire, refuzându-ți evaziunea într-o utopie de uz comun, comodă pe moment, riscantă pe termen lung. În plus, poți înțelege cu timpul că viața este complicată și că ignoranța hrănește violența și intoleranța. Cu atât mai benefic este contactul cu literatura de valoare cu cât există o tendință dintotdeauna a școlii către acomodarea la mentalitatea unei epoci și la cultura de poncif. Pe lângă o poveste de dragoste narată simplu și tensionat, textul lui Eliade conține alte câteva teme de actualitate veche: Orient și Occident, arhaic și modern, căsătoria ca alegere personală sau ca afacere de familie, amorul frivol și pasiunea. Toate acestea într-o limbă română literară a culturii, adică a ideilor, a nuanțelor, a marilor întrebări existențiale și a expresivității cuvântului.

Născut la 13 martie 1907, la 26 de ani, când publică „Maitreyi”, scriitorul este perceput deja ca liderul unei generații care aspiră la o renaștere culturală și spirituală, în sensul ieșirii din tiparul raționalist occidental al generației anterioare, generație care a construit în secolul al XIX-lea România modernă, întregită imediat după război. Seria de articole din „Cuvântul”, intitulată „Itinerariu spiritual” (1927), anunță o strălucită carieră de istoric al religiilor, eseist și scriitor, dar și un eșec politic, această visată renaștere spirituală sfârșind cu capcana legionarismului, a  Gărzii de Fier, al cărei membru a devenit Eliade și, în cele din urmă, cu tăcerea pe care exilatul a păstrat-o până la capăt în legătură cu această  aderență. Interesul pentru experiențele metafizice marchează, în același timp, o literatură a experiențelor diverse dintr-o gidiană tentație de a experimenta limitele propriei libertăți, dar și din nevoia unui sens spiritual, căutat în toate orizonturile cu febrilitatea unei erudiții timpurii și-a vocației enciclopedice.

Experiența indiană a anilor 1928-1931 are un rol crucial pentru tânărul „înzestrat cu memorie, putere de asimilație, suplețe, abilitate, îndrăzneală, expresivitate stilistică” și care „face față superior în rolul de înregistrator de tendințe și de șef de coloană al tineretului de spiritualitate mistică și ortodoxă”2, cum spune cu umor, în cronica la „Itinerariul spiritul”, Șerban Cioculescu, un adept al raționalismului incriminat ca limitator și vetust al generației anterioare („un bătrîn” în vârstă de 26 de ani!). Ajuns cu o bursă de studiu la Calcutta, Eliade descoperă o lume unde formele arhaice ale trăirii metafizice n-au nimic muzeal, sunt vii, active, trec dincolo de granița templelor, a mănăstirilor și-a alegerilor personale. Are parte, în plus, de o experiență dramatică, îndrăgostit fără voie (cum altfel?!) de fata profesorului său de filozofie, Surendranath Dasgupta. Împrejurările îl obligă să părăsească India mai repede decât ar fi vrut. Numele romanului este numele femeii iubite. „Maitreyi” este, prin urmare, o operă autobiografică, dar nu mai puțin un roman, adică o ficțiune.

Citește și O dragoste crepusculară 

Așa cum indică titlul, în prim-plan se află tocmai această figură feminină, interesantă în multe privințe, dar mai ales pentru felul în care o ideologie poate hrăni literatura fără să o falsifice, dându-i profunzimea și dramatismul unei gândiri. În construcția personajului feminin intră fără ostentație ideea unei salvări spirituale a vieții imediate, ax al întregii opere literare și științifice. Trama narativo-vizuală dizolvă ca un alambic alchimic antonimii culturale ale imaginarului erotic dintotdeauna: trup și suflet, păcat și castitate, carnal și spiritual, identitate și alteritate. Devin substanța romanului într-o formă firească, adaptată genului, fără să paraziteze povestea accesibilă oricărui cititor mediu. Dincolo de ele, recunoaștem un mod de a gândi complicat, care se exprimă transparent în eseurile despre spiritualitatea indiană și în teza de doctorat despre yoga din această perioadă. În linii mari, mistica indiană neagă valoarea vieții concrete, o multitudine de forme supuse devenirii, o iluzie („mâyâ”) creată de un spirit care este singura realitate, cu excepția unor curente de gândire religioasă ca vaishnavismul și a culturii populare care valorizează existența umană, conectată ritualic la ritmurile cosmice. Acest interes pentru ceea ce este concret și efemer, profitabil în orice artă, constituie unul din atuurile romanului și suportul unui personaj feminin care întruchipează, înainte de orice altceva, farmecul vieții, pur și simplu, dincolo de orice mântuire. Imaginea care încheie primul capitol anunță laitmotivul  romanului:

„Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu ziduri înalte, cu arbuşti şi glicine, iar dincolo, peste casă, se înălţa buchetul de freamăt al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea nemaiîntâlnită în Calcutta. Şi deodată aud un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie şi de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul în inimă şi mă înfiora. Plec mai mult capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trântit pe cele două trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu braţele pe sâni, şi o văd mişcând din picioare, cutremurându-se de râs, în cele din urmă repezindu-şi papucii, cu o aruncătură de gleznă, tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele câteva minute mi s-au părut nesfârşite. Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie râsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră. Plecând, îi auzeam râsul prin toate sălile prin care am trecut.”

Același comentator ironic al „Itinerariului spiritual” observă modul original al tânărului lider de generație de a concepe experiența spirituală: „Spiritualitatea sa, apoi, ne apare, cu tot dualismul principial afirmat, infestată (suntem puriști) de sentiment, vital, juisență. Suntem puriști, iar nu puritani. Dorim spiritualitatea pură de orice zgură a carnalului”. Dacă din punct de vedere ideologic acest mod de a înțelege lucrurile a avut rezultate catastrofale în planul acțiunii politice, în literatură, tocmai această „zgură a carnalului” (transfigurat sau nu) creează lumi, iar în romanul lui Eliade, cel puțin în punctul de plecare, corespunde percepției arhetipale a feminității ca manifestare irațională a vieții, fascinantă, imposibil de cuprins cu mintea umană și ca urmare ținând de o posibilă ordine a sacrului. Ce vede prima oară Allan, inginerul englez care lucrează la Calcutta, când o întâlnește pe Maitreyi? Ochii prea mari, buzele prea cărnoase, sânii „puternici” și mai ales galbenul întunecat al pielii, detaliu care revine în legătură poetic mitizantă  cu lutul, cu ploile nesfârșite, ca apa mâloasă a Gangelui, cu căldura sufocantă, umedă, instalată de timpuriu și durând cu lunile. Portretul fizic nu pare fără legătură cu proliferarea grotescă a formelor din reprezentările divinităților indice. Pe de altă parte, el rămâne în limitele mimesisului realist. Poate fi raportat la fel de bine la ruptura dintre cele două comunități, a autohtonilor și a europenilor de la Ripon Mansion, emancipați erotic, în maniera anilor nebuni („les années folles”) interbelici, cu dancinguri, băutură, nopți pierdute, cupluri care se fac și se desfac capricios și repede. Dacă miezul personajului are legătură cu instinctul vital, imaginea de ansamblu se realizează printr-o tehnica polifonică a contrapunctului, a suprapunerii tematice. Temei inițialei i se adaugă altele. Pentru prietenii lui Allan, să te îndrăgostești de o indiancă e descalificant, lipsit de gust. Relațiile pașnice, altfel, între oamenii obișnuiți, străini de tensiunile politice ale epocii, nu fac mai flexibile granițele dintre civilizații.  Discriminarea reciprocă pare o fatalitate. Tema alterității rasiale și culturale, a străinului, este puternică în roman. Dar carnalul și necomunicarea sunt contrabalansate tot timpul de rafinamentul emoției mediate cultural. În preludiul declarației de dragoste și-al primelor gesturi explicit erotice, personajele aranjează cărțile în bibliotecă și, la capătul șirului de tomuri, mâinile se ating. Episodul îi poate aduce aminte cititorului de Lancelot și Guinevere sau de Francesca da Rimini și Paolo Malatesta, îndrăgostiți la rândul lor fără voie.

Maitreyi Devi a aflat că a devenit personaj de roman târziu, în 1972, la o vizită în India a lui Sergiu Al-George. Tulburată, a scris un fel de roman ai cărui protagoniști au nume bizare ca Mircea Euclid (bizare pentru că sunt niște măști care nu ascund nimic), l-a vizitat pe Eliade la Chicago în 1973, a fost invitată în același an în România. „Dragostea nu moare” este numele confesiunii-replică la romanul scriitorului. La 16 ani, Maitreyi era o copilă, mare amatoare de poezie și de filozofie,  crescută într-un mediu cultivat, dar conservator în spiritul locului, care nu  oferă nicio libertate femeilor. Maitreyi Devi pare să fi acceptat de la bun început tradițiile lumii ei, iar la 58 de ani, este o femeie pe deplin fericită în sânul familiei, alături de soț, copii și nepoți. Dragostea pentru Mircea Euclid a fost și a rămas una „abstractă”, în stare să-i lumineze viața și să-i dea sentimentul nemuririi, cum afirmă în „Dragostea nu moare”. Ruptura dintre cei doi nu aparține doar ficțiunii, pentru că literatura bună nu este ideologie și nici fantezie în răspăr cu existența autorului, ci viață trăită într-o formă sau alta. Mircea Eliade respinsese deja prin eroul său această transformare a celui iubit într-un fel de idol nepământean:  „Eram însetat de concret, de viața nemijlocită, de prezență. Pe mine mă chinuia tocmai amintirea ei carnală, tocmai ceea ce era viu și imediat, și neînlocuibil în făptura ei, și pe această Maitreyi, de suflet și carne, o doream, o întâlneam în filmul meu de toate zilele”.

1. Conversaţie înregistrată de Marius Chivu pe 6 octombrie 2018, la Iaşi, pentru emisiunea „All You Can Read.

2. Șerban Cioculescu, «Un „Itinerariu spiritual”», în „Viața literară”, 26 mai 1928

În imagine: Mircea Eliade și Maitreyi Devi

Sumar Literomania nr. 193

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: