Atelier Literatura la feminin

Construiește-mi o casă

Nunta va fi în august, pe 23, de ziua națională. Fără legătură cu ea, firește, așa s-a-ntâmplat. De altfel, nu se gândea nimeni la asta, dacă nu era obligat să iasă la defilare. Scăpase, n-ajunsese niciodată acolo, nu se încolonase, nu scandase, nu purtase pancarte. Doamne, ce nebunie, ce greață! A văzut de câteva ori la televizor marea de oameni umplând bulevardul și mutrele tovarășilor la tribună, măști cu zâmbetul fals al măreției momentului pe față. Ceaușescu, România,/ Stima noastră și mândria! Acum e abia iunie și-a venit cu trenul în orașul ăsta pustiu să-și facă analize. Trebuie să aștepte rezultatul până seara și nu știe ce să facă. Nu e nimic de văzut, nici n-are unde să mănânce, alimentarele sunt goale, iar la restaurant  n-a fost niciodată singură și nici nu prea are bani. Stă pe-o bancă, în soare, nici copaci nu sunt, nicio adiere, doar mirosul de cauciuc, asfaltul e deja încins. Degeaba i-a zis să meargă cu ea, nu poate. Nici n-a înțeles de ce. Oricum nu contează, s-ar fi enervat până la urmă, cu el nu poți să stai să aștepți, se plictisește. Trebuie să facă tot timpul câte ceva.

I-a spus odată că poți să stai pur și simplu și să te uiți în jur. Că e bine. Nu contează la ce te uiți, e mai important privitorul decât ce privește. Degeaba. N-a înțeles. Iată copacul ăla aproape uscat, de pe marginea trotuarului, poți să vezi praful de pe crengi și să-ți imaginezi că ești în deșert și c-o să apară un beduin c-o cămilă. O să te invite acasă la el, să stai în penumbra unei camere răcoroase, să-ți aducă dulceață de rodii, cafea și pahare înalte, cu sticla acoperită, în partea de sus, de vaporii apei înghețate. În zece minute ajungeți dacă vrei să te ții de el, să-l iei în brațe ca să nu cazi cu nasul în nisip, asta ar mai lipsi, nici apă n-ai de unde să bei în deșertul ăsta. Cișmeaua din parc e moartă de mult, pe țeava ei n-ar mai curge decât un lichid dubios, un cockteil de rugină și canal.

– Nu vrei să mergi la mine? Mă auzi? Ce faci aici singură, pe căldura asta?

-…

– În zece minte ajungem, stau aproape. Ți-e rău?

– Nu. Aștept să treacă timpul. Am venit să fac niște analize aici, la policlinică. Ești de-aici, ai o casă aici?

– Nu sunt de-aici, stau în gazdă la cineva, aproape de piață.

– Nu pot să merg cu tine.

– De ce?

– Pentru că nu te cunosc. În plus, mă căsătoresc… Pe 23 august.

– Ha, ha… E o glumă?

– Nu-i nicio glumă, de ce ar fi o glumă? Chiar mă căsătoresc. Pe 23 august. Am venit să-mi fac analizele și nu știu ce dracu’ să fac până diseară. Niciun parc adevărat cu arbori și verdeață n-am găsit.  Nu merg cu tine.

Pare de vârsta ei, un tânăr cu un hanorac pe el, cu ochii negri, adânci, cu fața osoasă și cu părul bogat. Încearcă să-i prindă privirea și zâmbește.  De ce zâmbește așa? Nu poți să ai încredere. Cum să ai încredere într-un necunoscut? N-ai prea multă nici în oamenii pe care-i cunoști de-o viață, nu știi ce se-ntâmplă acolo înăuntrul lor, nici ei nu știu, nici măcar nu știu că nu știu. Nu poate, deși ar vrea să se întindă pe un pat într-o casă, i s-au umflat picioarele, să asculte muzică și să uite, e atâta plictiseală. Și atâta minciună. Minciună și frică. Cum e posibil ca atâția oameni să accepte fără să crâcnească rușinea asta? Îi e cald. Peste vreo oră ar trebui să meargă la gară să caute o toaletă. Dar dacă…?  Se poate întâmpla o grozăvie. Prostii…  Cel mult are nevoie de-o femeie. Poate e virgin, nu-i imposibil. Pare atât de tânăr…E riscant. Ea nu s-a culcat până acum decât cu Iustin care a avut grijă, un copil ar mai lipsi. Un om în plus la defilare.  În închisoare. Ce să-i spui dacă te întreabă la ce te-ai gândit când l-ai conceput? Sau dacă te-ai gândit la ceva. Nu te-ai gândit unde mă aduci pe lume?

– Nu merg cu tine.

– Lucrez la fabrica de zahăr de vreo doi ani. Sunt singur în după-amiaza asta, n-am nimic de făcut. Ți-i frică?  Nu-i bine să stai aici cu orele, mâncăm ceva, ascultăm muzică… Baba a plecat la țară.

– Baba?

– Gazda.

– Ești moldovean?

– Da, de unde știi?

– Accentul. Și dulceața…

Ce i-a plăcut la Iustin?  Mirosul. De la început, de la prima îmbrățișare. Au mers astă-iarnă la munte și au coborât  în ultima  zi cu sania pe un drum strâmt;  la o curbă, dacă n-ar fi înfipt piciorul în pământul de pe margine, ar fi ajuns în prăpastie. Parcă-i vrea răul, uneori. Ea s-a speriat, el râdea. N-are imaginație. E convins că nu i se poate întâmpla nimic. A dormit în tren,  cu nasul în pulovărul lui maro și moale. Miros de transpirație și de tutun, i-a plăcut, ce ciudățenie…  Vesel și tandru, așa e mereu după ce face vreo tâmpenie, a lui a fost ideea cu sania. Tot a lui a fost ideea cu căsătoria. Sau nu?  De fapt, n-a fost a nimănui. Vine de la sine. E un fatum. Toată lumea te-ntreabă când te căsătorești. De atâtea ori, încât ți se face frică. Mama, tata, nu, dar tata nu seamănă cu ei, mătușile, unchii, frații, surorile, vecinii, babele, nașii, cunoștințele, nu mai poți să ieși în lume. Te întâlnești cu o fostă colegă de liceu din întâmplare pe stradă și, după pupăturile rituale, vrea să știe când joacă la nuntă, nu te mai căsătorești și tu odată, fată?!

– Nu vrei să mergi cu mine? La ce te gândești?

– Bine, merg, dar să fii cuminte.

– Promit.

Înăuntru e penumbră, perdelele sunt trase, bate soarele în ele și lumina din încăpere are o nuanță vagă maro-roșcat. Un pat, un casetofon pus pe jos, lângă priză, și un tablou cu niște mere verzi pe un fundal albastru. A pus o casetă cu ABBA. This earthly heart/ Is gonna soon decay… Apă rece de la fântâna din curte. N-are frigider. Baba bagă totul în pivniță, dacă ți-i cald, putem să mergem acolo…  Nici nu știi ce bine e să stai cu tălpile goale pe pământul ăla. E săpată la vreo cinci metri sub pământ și are turnat ciment deasupra. Îngheți și când se topește asfaltul. Pâine n-am, cu cartela asta îți menții silueta. Ha, ha… Ia uite ce subțire ești! Ai promis c-o să fii cuminte. Vrei să mergem în pivniță?  Nu. I’m building me a home, I’m building me a home… Da’cred c-a pus lacătul, să nu-i mănânc murăturile. Îmi dă un borcan pe săptămână. Mai e doar un castravete, poți să bei zeamă, dacă vrei. Am și niște friptură de pui. Ochii sub bolta frunții.  Când te privește, te-apucă amețeala. Zâmbește cerșind o mângâiere.

Trebuie să reziste. Să-l păcălească. Îi e frică. Ajungi așa la marginea prăpastiei, fără să știi cum. Sau ești deja și nu-ți dai seama. E suficient să ai în față o zi goală și o iei razna. Ce faci tu la fabrica de zahăr? Chestii. Mi-e somn, lasă-mă să dorm aici, du-te și plimbă-te. Nu pot, dorm și eu cu tine. Ai promis c-o să fii cuminte. O să fiu. I’m building me a home, I’m building me a home, This earthly heart, Is gonna soon decay, And the soul’s gotta have, of Lord, somewhere to stay… Are mâini de doctor, calde și ferme. Le simte pe gât, la încheietură, acolo unde bate pulsul. Nu ating doar pielea, energia lor ajunge în întunericul dinăuntru și-l tulbură. Apoi pe buze, pe frunte, pe sâni, peste tot. E talentat. În stare să înfioare și unghia degetului mic, cam strâmb, de la piciorul drept. Totul se lipește de mâna miraculoasă și vibrează. Gata, nu e voie, mă căsătoresc, doar ți-am spus. Da, pe 23 august, știu. Ha, ha… De ziua națională. Nu-ți fac nimic, nu rămâne nicio urmă. N-o să știe nimeni. Poate ar fi mai bine să renunți. Să te căsătorești cu mine mai târziu. N-ai putea să renunți? Nu. Atunci lasă-mă să-ți arăt cum ar fi. Poți să dormi, nu se va-ntâmpla nimic din ce nu vrei, promit. La defilare o să meargă la anul cu Iustin și cu toți prietenii lui. Oameni tineri, de nădejde, care iau viața în piept. Se vor încolona cu noaptea în cap și vor striga cum au fost învățați înjurând printre dinți. Apoi se vor distra la o cârciumă, bere, mici, glume, năduf. Ai mâini de aur.Uite cum îmi bate inima.

*

Într-o seară, spre sfârșitul săptămânii, ieșea din cămin cu Iustin, mergeau printre blocurile din Regie spre metrou. Bărbatul câștigase la poker și aveau bani să petreacă la restaurantul lor preferat din centru. Numai lume bună, mâncare și vin, aproape de Universitate, dacă ai noroc de o mână bună, te simți boier și tu din când în când, ce mama mă-sii, merită. Multă lume pe alee, studenți în grupuri, Iustin, brusc nervos, se tot întorcea și se uita în spate.

– Ce ai?

– Am impresia că ne urmărește cineva.

– Ei, asta-i bună! Ce motiv ar avea?!

– Nu știu, simt că se ține cineva după noi.

Un tânăr îmbrăcat într-un hanorac negru, cu fața osoasă și cu părul bogat. Pierdut printre trecători, zâmbind, cu o privire îndrăgostită, care ajungea până la ea, ca și cum ar fi fost singură și-ar fi putut s-o oprească. O umbră.

– Nu e nimeni. Ți se pare.

 

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu