Vă invităm să citiți partea a doua a prozei „Bartolomeu Rostaş – aurarul” de Marian Ilea. Prima parte poate fi citită în Literomania nr. 365. (Literomania)
Bunicul Gobi mînca în fiecare seară la noi acasă. Mama Kala îi punea în farfurie. Nu-l privea.
Bunicul era curios. Întreba. Îl interesa viaţa oamenilor de pe Valea Limpedea.
„Kala”, zicea bunicul, zîmbind, „dacă aş fi legat de un copac într-o noapte, cu noroi pe cărările din pădure şi fără cizme de cauciuc în picioare, m-ai dezlega?”.
Nu primea niciodată răspuns.
Tata Bartolomeu Rostaş zicea, rîzînd: „Te-ar dezlega frizerul, Gabriel, briciul lui taie mai bine decît briciul altora şi eşti obişnuit cu el”.
„Tatăl tău e priceput şi inteligent, Carol”, zicea bunicul cu năduf.
„Cei ce se nasc în vremurile astea mai bine s-ar abţine, Gabriel”, răspundea tata Bartolomeu.
„Pe vremuri îţi plăcea să fredonezi, Bartolomeu”, zicea bunicul.
„Nici eu n-am o părere prea bună despre mine, Gabriel”, răspundea tata Bartolomeu.
„Bineînțeles, azi aşa, mîine aşa, am început deja să deranjez, Kala”, mai încerca bunicul o vorbă cu mama.
După aceea pleca la el acasă. „Să furi, Carol, că noi sîntem hoţi de meserie, da’ fură de la cei care au şi dă la săracii de pe Valea Limpedea şi nu te lăsa niciodată prins”, îmi zicea bunicul.
Cînd împlinisem şaptesprezece ani, mergeam în Baia-Sprie în fiecare noapte. Furam găinile din coteţe şi iepurii din grajduri. Dimineaţa împărţeam totul la săracii de pe Valea Limpedea. Făceam rost de mîncare.
În oraş, miliţia îşi construise locuri de pîndă, pe străzi, în spatele caselor, pe malul rîului. Nu m-am lăsat niciodată prins. N-a ştiut nimeni nimic. Nu i-am spus nici măcar bunicului.
„Omul de ştiinţă” îmi trăgea cu ochiul. Zîmbea şi mă lua de mînă. „Carol…”, zicea. Apoi tăcea.
***
Nu arătam ca un ţigan. În anul o mie nouă sute nouăzeci şi unu m-am însurat cu Maria. Era fată de inginer chimist la Flotaţia din Baia-Sprie. O chema Iurisnici. Socrul povestea mult. Despre comunism şi despre minerit. În munţii din jurul oraşului aveam aur şi argint. Nu i-am spus că tata Bartolomeu era aurar, că bunicul Carol şi alţi bunici mai vechi tot aurari au fost.
Tata Bartolomeu Rostaş mi-a spus: „Carol, însoară-te da’ nu-ţi schimba numele, du-l mai departe pe cel pe care-l porţi. N-ai a te ruşina de el”. Aşa am făcut.
În anul una mie nouă sute nouăzeci şi patru am plecat la Paris. Cu nevasta. Am învăţat-o meserie. Furam amîndoi. La începuturile acelor vremuri am locuit într-o rulotă părăsită, pe un imaş, lîngă autostradă şi aproape de un cartier numit Défense. Eram vecini de rulotă cu doi spanioli.
Hoţia e muncă grea. Îmi era milă de nevastă. Mergeam la şapte dimineaţa cu metroul. Aveam o hartă. Ne alegeam cartierele. Furam orice. Învăţam limba francezilor. Ne întorceam noaptea sleiţi de puteri, cu rucsacurile şi cu genţile pline. Beam cîte un pahar de vin cu vecinii spanioli. Adormeam ca loviţi de trăznet.
Doi ani am dus-o tot așa. Apoi au urmat trei ani buni. M-am împrietenit cu un croat care avea grijă de un hipodrom şi de caii din grajdurile lui. Învăţasem și eu de la tata Bartolomeu munca aia cu îngrijitul cailor. Croatul ne-a dat o casă adevărată. Dimineaţa şi seara aveam treabă la grajduri. Nevasta făcea de mîncare. Peste zi furam. Sîmbăta şi duminica vindeam ce se aduna peste săptămînă.
Cinci ani în care am tot adunat bani. Trimiteam acasă la mama Kala toată agoniseala. L-am adus şi pe David, care avea casa mai sus de noi pe Valea Limpedea. Ajunsesem şeful hoţiilor pentru Franţa şi Italia. Aveam nevoie de ajutor. David mergea în Baia-Sprie în fiecare săptămînă. Cumpăra maşini de la un tîrg de lîngă Hipodrom. Le vindea la un tîrg din Baia-Mare. Cîştiga cîte opt sute de euro la fiecare maşină.
Cînd ne era mai bine m-au prins cei de la poliţie. Am stat pe arest, c-aşa-i acolo, pînă m-a chemat un procuror.
„David, să-mi duci nevasta acasă”, am spus. Aşa a şi fost.
„Ai ceva de declarat?”, m-a întrebat procurorul.
„Rien, monsieur”, am spus eu.
Şi m-au băgat la puşcărie. Nu mai eram pe arest la poliţie. În fiecare săptămînă ceream să fiu dus la procuror. Nimeni nu mă întreba nimic. În puşcărie totul devine uşor cînd afli ce pedeapsă ai primit. Începe numărătoarea inversă. Timpul trece şi tu te îndrepţi către libertate. După şase luni m-a chemat acelaşi procuror. M-a întrebat: „Ai ceva de declarat?”. „Spun tot ce trebuie, orice, domnule, dar daţi-mi o pedeapsă”, i-am cerut procurorului.
Mi-a dat şase luni, m-a dus la judecător şi în douăzeci şi patru de ore am fost liber. M-am întors în Baia-Sprie. Bani aveam. Nevastă aveam. Casă ne-am cumpărat în oraş. A ţigan nu arătam.
Nu suportam frigul. Dormeam la treizeci de grade căldură cînd alţii se sufocau.
Stăteam la soarele cel bun fără să mă ardă. Trăiam din adusul maşinilor şi vînzarea lor în tîrguri. În anii aceia, tata Bartolomeu Rostaş s-a îmbolnăvit de plămîni. I-au apărut două găuri. Respira greu. Stătea cîte trei luni neîntrerupte în spital. Venea acasă. După o jumătate de an era internat din nou.
M-am dus cu treabă în Satulung. O babă cocoşată m-a oprit pe drum. Venea din ţigănie. M-a întrebat: „S-a auzit, Carol, că Bartolomeu are probleme cu foalele, e drept?”. „E bolnav cu plămînii”, i-am răspuns.
„Tot aia e”, mi-a zis cocoşata. „Fă-i rost, de aici din hotar, de un borcan cu untură de cîine, dă-i treizeci de zile, în fiecare dimineaţă, cîte o linguriţă.” „De unde untură de cîine?”, am întrebat. „E plin hotarul, spune-i unuia să omoare o javră şi să topească untura”, mi-a zis cocoşata. Aşa am făcut. Untura aia mirosea a untură de porc.
Mama Kala a pornit tratamentul. Tata Bartolomeu n-a bănuit nimic. Lua, fără să ştie, linguriţă după linguriţă, din untura de cîine. Lua şi medicamentele pe care i le dăduse doctorul. Au trecut treizeci de zile. Au mai trecut şaizeci pînă cînd s-a dus la control. Doctorul a citit filmul cu plămînii lui Bartolomeu Rostaş. S-a frecat la ochi. A cerut să se repete analizele. Plămînii aceia erau întineriţi. Găurile din ei erau închise.
„Ce-ai luat, Bartolomeu?”, l-a întrebat doctorul pe tata.
„Medicamentele”, a răspuns Bartolomeu Rostaş.
La o săptămînă m-am dus la doctor şi i-am spus povestea cu untura.
„Se poate, Carol”, mi-a zis doctorul.
S-a apucat de atunci să-şi trateze pacienţii cu untură de cîine şi cu medicamente. Rezultatele au fost foarte bune.
„Untura de cîine vindecă toate bolile de plămîni, Carol”, mi-a spus doctorul.
„În ţigănimea din Satulung, toţi ai tăi, de la mic la mare, umblă dezbrăcaţi şi la minus zece grade şi n-au nici pe dracu’”.
„De la untura de cîine, domnule doctor?”, l-am întrebat.
„Foarte probabil, Carol, adică sigur”, mi-a răspuns domnul acela.
***
Bartolomeu Rostaş a fost arestat cînd în Baia-Sprie era război, ungurii ocupaseră oraşul. Primar era unul de la Debrecen. Poliţişti erau şase de la Miskolc. În anul una mie nouă sute patruzeci şi unu, în casa lui Carol Rostaş Întâiul – aurarul şi tuşerul de bivoli de pe Valea Limpedea –, poliţiştii au căutat aurul şi argintul ţiganilor.
Nu l-au găsit. Tata Carol îl avea ascuns într-un butoi vechi pentru vinuri, în pivniţă. Cînd au intrat acolo poliţiştii au cerut cîte un pahar pentru băut vinul. În butoiul acela era aurul şi argintul adunat picătură cu picătură vreme de sute de ani.
Din Baia-Sprie a curs aur către Viena, munţii de lîngă oraş erau sparţi în burta lor cu galerii. „De unde curge, ziceau aurarii de pe Valea Limpedea, şi picură.” Carol Rostaş îşi lua fiul prin tîrguri să-l înveţe tuşeritul bivolilor. Îl ducea la prăvăliile evreieşti unde vindea aur. Nu mult, dar suficient.
Bartolomeu Rostaş a venit în pivniţă cu un topor în loc de pahare. I-a lovit pe ungurii aceia fără milă. I-a lăsat laţi. A doua zi l-au arestat. A fost prin puşcării ani de zile. Se purtau cu el cu răutate. Îi ziceau Ghera, de la „gyere ide”. Nu mai strigau „hai încoace” în limba aia a lor. Ziceau Ghera, şi aşa i-a rămas numele lui Bartolomeu Rostaş.
Douăzeci de ani a lipsit Bartolomeu Rostaş din Baia-Sprie. Degeaba le spunea ungurilor că nu e criminal. Degeaba le zicea că dacă nu-i omora, că dacă i-ar fi damblagit doar, ar fi fost martori ai acuzării lui, i-ar fi făcut plîngeri şi ar fi răscolit pivniţa aurarilor.
„Regret”, zicea Bartolomeu Rostaş, „dar nu e un cuvînt potrivit, vorbesc dar nu pot trece peste, rolul meu atunci a fost în funcţie de nevoie”.
„Du-te la biserică şi roagă-te”, ziceau ungurii ăia hoţi şi violatori din puşcăriile de la Vac ori Budapesta.
„N-am relaţie prea bună cu biserica, am doar cu Dumnezeu lucruri bune”, zicea Bartolomeu Rostaş.
„E o biserică în puşcărie”, ziceau ungurii ăia.
În anii aceia de puşcărie Ghera devenise tăcut: „Am comis”, zicea şi încheia discuţia. Vorbea în gînd. „Puteam fi pianist, pictor, dar n-ajungem ce vrem, ajungem ce nu vrem. Am avut reţineri, dar era tîrziu, asta spune tot, din păcate, viaţa unui om e fragilă, pe vremea aia nu puteam să par slab de înger, slab în faţa lui tata ori mai apoi în faţa celorlalţi de pe Vale… era ca o situaţie fără ieşire care m-a trimis într-alta tot fără ieşire.
Nu fug de mine, nu fug de ce am făcut, am ales să merg pe un drum, chiar greşit, dar am ales atunci, parcă băusem otravă, mi-a părut rău imediat, ce a mai fost anii ăştia habar n-am, informaţii n-am, casă nu mai am, merit pedeapsa asta, mi-o dădeam şi eu, timpul trece cu greutate.
În patul de lîngă mine stă un ungur bătrîn cu Alzhaimer, uită, nu ştie unde se află, are tot felul de accidente cînd merge la duş sau la magazinul de unde cumpără produse. E mai bine de el decît de mine. Eu nu uit nimic, nu inventez pretexte, mai repede ori mai tîrziu voi fi liber, nu mă tem de libertate, cînd eram copil pe Valea Limpedea tata Carol mă ducea la spitalul din Baia-Sprie, l-am cunoscut pe chirurg, mi-ar fi plăcut să ajung ca el. Care tată nu s-ar putea mîndri cu un copil ca Bartolomeu Rostaş, care şi-a apărat avutul strămoşilor lui. Cui să spui asta, cine mai are urechi de auzit şi răbdare de ascultat?
Dacă aş fi ajuns brutar, instalator, tîmplar, aş fi fost destul de sîrguincios. Cred. N-am realizări, şi asta e rău, n-am bucurii din alea care să reziste. Dar e o lege care mă ţine aici. Nu e uşor. Sincer, asta cu biserica e aşa: e alcătuită din oameni şi aceştia nu-s ce trebuie să fie dacă n-au chemare. Aici preoţii au doar pretenţii, aşa că nu mă apropiu. Eşti iertat altfel, nu după cum te ploconeşti la un preot.
Viaţa unui om n-are valoare. E fără de preţ. Cum s-o măsori? Nu poţi lua o viaţă.”
„Ghera, ai în tine ca o gaură”, zice preotul puşcăriei din Vac.
„E nevoia unor vorbe, a unor mîngîieri”, zice Bartolomeu Rostaş.
„Vorbe dulci, Ghera?”, întreabă preotul penitenciarului din Vac.
„Vorbe femeieşti, nu neapărat o apropiere fizică, dar eşti făcut să trăieşti cu o femeie alături”, zice Bartolomeu Rostaş.
„Tu ai trecutul care te îndepărtează de aşa ceva, Ghera. Pentru tine nu-i de unde înţelegere, nu te-ai iertat tu pe tine, ocupă-ţi timpul cu altceva, degeaba doreşti altă şansă. Pentru tine s-au epuizat toate şansele, Ghera”, zice preotul penitenciarului din Vac.
În anul una mie nouă sute şaizeci, Bartolomeu Rostaş se întorcea pe Valea Limpedea din Baia-Sprie. După douăzeci de ani. Nu l-a cunoscut nimeni. A intrat în casa aurarilor, s-a aşezat pe laiţă. Aştepta să vină tata Carol de la tîrgul de bivoli.
***
În douăzeci mai, două mii cinci, la ora cinci dimineaţa, mama Kala mi-a trimis vorbă că tata Bartolomeu mă cheamă pe Valea Limpedea. Trebuia să-l duc cu maşina în Şişeşti la o tîrguială de cai. M-am bucurat. I-am spus nevestei să se ocupe de rulota unde vînd pui fripţi şi mititei proaspeţi cu ketch-up ori cu muştar. După dorinţă. Rulota e în vadul comercial de lîngă magazinul Profi, între centrul vechi al oraşului şi cartierul de blocuri din Microraion Vest. Am primit aprobările de la Primărie în douăzeci şi patru de ore. L-am ajutat pe primar să cîştige alegerile. Am cumpărat pentru el o căruţă de voturi. Am un jeep Mercedes. M-a rugat să-l duc în cimitir. L-am dus. În maşină mi-a povestit despre taică-său. Cum murise şi cît de mult îi lipseşte. Am plîns împreună cu el. Mi-am pus capul pe volan. În hohote am plîns. Atunci i-am spus că-l voi ajuta să ajungă primar în Baia-Sprie. Ne-am făcut fraţi de cruce. După ce a cîştigat alegerile, m-a chemat la primărie şi m-a întrebat ce doresc. „O rulotă pentru vîndut pui fripţi şi mititei”, i-am spus. „E rezolvată”, mi-a răspuns, şi mi-a mulţumit şoptindu-mi în ureche ca să nu se audă, să nu se înregistreze de către cineva.
***
Tata Bartolomeu Rostaş a pornit tîrguiala. „Am fost umil, Carol, exact aşa, un umil. Lemnele pădurii de sus sînt rostiri, rostesc, rostirile unui lemn nu prea seamănă cu rostirile altuia. Mai multe lemne arareori înseamnă aceeaşi rostire”.
Tata Bartolomeu Rostaş împlinise optzeci şi cinci de ani. În curtea casei de pe Valea Limpedea veniseră Nandor, Toma şi Ioţcu. Se apucaseră de cîntat. „Vioară, contră şi bas”, zicea tata Bartolomeu Rostaş.
„Zi mai tare, ceteraş, că mă duc, aici te las”, ameninţa tata Bartolomeu Rostaş.
Toma, Nandor şi Ioţcu cîntau cu putere. Se auzea pînă-n vîrful de unde „omul de ştiinţă” supraveghea Valea.
„Mergem să cumpărăm un armăsar, Carol, în Şişeşti, de la un penticostal dizident, îl vedem, ne tîrguim, mergem, dacă ne putem tîrgui, îl luăm”.
Tata Bartolomeu Rostaş ne împletea degetele. Zicea: Bartolomeu, Carol, Toma, Nandor, Ioţcu, asta e unitatea lumii.
„Ăla care vinde e în lipsă de bani, eu îl cumpăr, e un armăsar de bani mulţi.”
„L-ai văzut?”, am întrebat.
„Carol, l-am văzut prin ochii tăi, e cu capul sus, ăştia-s rari, cu coama în două părţi, fuicaş, ăştia-s şi mai rari, mi-a venit vestea asta, Carol, că e un armăsar de cumpărat, o femeie a furat un fir de păr din coada lui şi mi l-a adus, uită-te, mergem după firul ăsta agăţat de bîta asta care a fost a bunicului tău şi ne duce la el”.
Din Valea Limpedea pînă-n Şişeşti am făcut douăzeci de minute cu maşina. În drumul către Capnic.
„Scoate-l afară, dacă-mi place, l-oi vedea şi l-oi lua, dacă nu, vom bea o pălincă”, îi zice omului cu calul tata Bartolomeu Rostaş.
„Unde nu-mi plac oamenii, nu mă bag în casă”, mai zice el.
„Aici e firul din coada lui, vedem dacă se potriveşte, că are coada pînă-n pămînt, îi măsurăm coada, ştie că-i din coada lui, dă din coadă, îl cumpăr, sînt parte din coada lui, uite cum apare luciosul din pielea lui, simte firul din coada lui, înseamnă, Carol, că nu poţi să tai ceva din coada lui şi să nu simtă, e parte din trupul lui de cal. Scoate-l din grajd, cînd vrei tu, scoate-l.”
„Îţi place cum umblă?”
„Lasă-mă să mă uit, are mers frumos. L-ai prea ţesălat. De ce-i aşa gros în picioare?”
„E gros în oase, are putere. Aşa se caută.”
„Îl cheamă Zorab. Precis aşa-l cheamă. E din neamul ăla cînd au fost cai frumoşi”, zice tata Bartolomeu Rostaş.
„Arată-ne cum scoate scula.”
„Cînd vede o iapă, atunci o scoate.”
„N-o poţi aduce? Nu-l luăm dacă-i impotent. Adă o ciocolată să-i dau eu. Cumpărăm calul dacă nu-i mort şi umblă. Nu-s minciuni. Pînă acuma-i numai cal. Da’-i şi armăsar. Îl cumpăr. Du-l la loc în grajd. Îl cumpăr. Tu rămîi cu coada calului. Zi mai tare, ceteraş, că mă duc, aici te las”, pare că încheie tîrguiala tata Bartolomeu Rostaş.
Toma, Nandor şi Ioţcu cîntă: „Vioară, contră şi bas!”.
„Eu sînt şi cu bivolii, Carol, toţi bivolii treceau prin odorul tatei, îi învăţam să-mpungă. Cap de Bartolomeu copil contra cap de viţel de bivol, aşa-i învăţam. Tata mă punea. “Învaţă-i, Bartolomeu”, zicea, că era şi tuşer de bivoli. Cînd creşteau bivolii, după doi ani, apăreau împungături, că ei creşteau într-un an cît creşteam eu în zece. Prin tîrguri treceam pe lîngă ei şi mă cunoşteau. Bivolii stau cuminţi în tîrguri, caii nu stau, găinile stau.
Găina da, aia stă că o poţi şi desena. Faci o faţadă cu o găină în mai multe poziţii, că stă. Nu-i zburătăcită. Caii nu stau. Sînt altceva. Zi mai tare, ceteraş. Aşa, Carol.
Cînd tai porci iarna, Carol, se pot preface morți şi fug cu focul în spinare, prin şuri de paie fug şi nu se aprinde nici un pai, nici o şură, că dacă dă impresia că-i mort nu mai poate face ce face un porc viu. Nici un pai, Carol. C-aşa-i legea şi cu legea nu te poţi pune, oricît de porc viu eşti cînd toţi te cred mort.
Aud odată în curte un cîine, de vînătoare era, a lui Roşca, fie iertat, că ştiu de el chiar dacă n-aţi spus nimic, a lui Roşca de era cel mai bun procuror. Aud cîine de vînătoare cu zgomot de găină. Adică un cîine cu o găină care-i cotcodăcea în bot. Şi cîinele era de vînătoare. Şi găina nu era moartă. Am scos-o din botul lui. Două zile a stat găina. N-a mişcat de spaimă. Numai a stat unde am pus-o să stea.”
Facem tîrgul. Bem aldămaşul.
Apoi zice tata:
„Carol, plimbă-te cu bîta lui bunicu-tău, ţine-o sus că are firul din coada armăsarului. Plimbă-te prin toată curtea, c-aşa se face la tîrguială. Cîntaţi, Nandor, Toma şi Ioţcu, cîntaţi că v-am plătit, măi!
Eram doi bărbaţi, tata şi cu mine. Fără o femeie. Mama murise. Nu ştiam să ne punem în blide, nu ne pricepeam să ne facem mîncare. “Vezi, Bartolomeu, o să merg la tîrguială pentru o femeie”, mi-a zis atuncea tata. “Dacă eşti de-acord. Să ne facă şi nouă cineva oale de piroşte.”
Să bem din butoaie vin. Eu, Bartolomeu Rostaş, aurarul, am fost înţărcat cu vin, măicuţa n-avea lapte, mergea pe Valea Limpedea cu o ulcică, umbla pe la femeile care alăptau, cerşea lapte pentru mine, zicea către acelea: “Lăsaţi-l şi pe Bartolomeu să sugă”. Sugeam şi scuipam de parcă aş fi spus: “Dă-mi de la dumneata, măicuţă”. Şi-a pus piper pe sfîrcul de alăptare, apoi poprică, şi am ajuns la vin.
“Tată Carol, îţi dau acordul de tîrguială muierească”, i-am spus.
Treceam Someşul îngheţat la tîrguri. Tata era tuşerul de bivoli, îl cunoşteau toţi, se pricepea, împrăştia paie pe gheaţa de peste Someş, „asta-i armătura de pod de paie”, îmi zicea. „Învaţă!” Şi am învăţat. Tata îi cunoştea pe toţi din tîrguri şi îi recunoştea pe toţi pe la casele lor. Şi ei la fel.
Caii aceia şi bivolii aceia sînt cu toţii aduceri aminte.
Îmi aduc aminte, aici, la tîrguiala asta de armăsar, ce zice Proorocul, cum strigă Proorocul: “Căci eu sînt pămînt şi cenuşă şi m-am uitat în mormînturi şi am văzut oase goale şi-am spus: care-i împăratul şi care-i oşteanul şi care-i săracul şi care-i bogatul”.
Astea-s îndreptările Domnului, Carol. Nici Gabriel, bunicu-tău, nu-i aşa departe de toate cum cred unii pe Valea Limpedea şi cum crede şi maică-ta Kala.
Tata zicea, rîzînd: “Leagănă-mă, Bartolomeu, frumos, să nu cad din iad în jos”. Aşa zicea după fiecare tîrguială.
Pe Valea Limpedea e capitala noastră ţigănească, pe acolo au trecut toţi bivolii, dacă se bălega unul în odor, tata îl vindea imediat. Bivolul care se bălega ştia că nu va mai intra niciodată în curtea tatei.
“Şi cu oamenii e la fel, Bartolomeu”, aşa-mi zicea, aşa-ţi zic şi eu, chiar dacă te-ai mutat în oraş, Carol. Ghiceşte-i, dacă se balegă, nu-i mai primi în curte, în casă, în pivniţă.
Cînd am văzut-o prima dată pe maică-ta am ştiut cum o cheamă. Ana – nu! Maria – nu! Şi alte nume – nu! Cu efort ar fi putut s-o cheme Roxana! Roxana – nu! Fără efort, am ghicit, Kala a fost numită de mică şi pînă-n clipa aia cînd am văzut-o. De atunci a devenit nevasta lui Bartolomeu Rostaş. Simplu. Fără tîrguială, Carol. Aşa.
Ghiceam şi ghicesc multe. Ştiu fiecare om ce animale ţine pe lîngă casă.
Toma, Nandor, Ioţcu, ziceţi, măi!
Bivolul fuge mai repede ca şi calul dar are multă lentoare în el.
Kala era o fată tare spălată, tînără, atîta de creaţă la păr, mi-am dat seama că va împărţi ceva în comun cu mine, Carol”.
Facem tîrgul, bem pălinca şi vinul şi mergem pe Valea Limpedea.
Ne-am întors în douăzeci de minute, eram în curtea casei noastre. Tata Bartolomeu cîntase tot drumul. Era vesel. Cu ochii lui mari şi luminoşi.
„Eu golesc pădurea sură, Kala patru boi adună, boi cu lanţ în coarne. Intră-n codrul foarte mare, cînd voi trece codrul, mîndră, bea apă de-i fi flămîndă.”
Toma, Nandor şi Ioţcu erau întristaţi şi tăcuţi.
***
Asta a fost ieri.
După opt ore de la tîrguiala armăsarului, mama Kala mi-a trimis vorbă prin David. Tata Bartolomeu Rostaş s-a stins.
Am urcat în maşină. Tata Bartolomeu Rostaş n-avea cum să moară.
Cum să trăieşti fără el pe Valea Limpedea?
Am intrat în casă. Mijeau serile altei zile.
Am văzut trupul lui Bartolomeu Rostaş. Atîta mai era de văzut.
Am ieşit în curte. Nandor, Toma şi Ioţcu cîntau şi plîngeau. „Vioară, contră şi bas!”, le-am zis. Au început să rîdă.
Se adunaseră toţi oamenii, femeile şi copiii de pe Valea Limpedea.
La intrarea în casă stătea cu capul în pămînt „omul de ştiinţă”.
L-am strîns în braţe: „Bunicule”, i-am spus, „a murit dreptatea pe Valea Limpedea”. Şi am început să plîng. În hohote am plîns.
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu