Atelier

Poate că sunt Matrioștele din mintea mea

Sunt o idealistă cu drag de oameni și de tot ce e viu. Căreia îi dă mâna să fie așa. Pe cât se poate, niciodată cu spatele la realitate, dar întotdeauna cu un reper, o proiecție, o iluzie…, o ceva. Straturi de repere, mici utopii, dramul de visare, toate țesute ca un preș din cârpe și așezate în piramidele suprapuse ale Matrioștelor.

Uneori mi-e drag de mine când mă uit în urmă. La cine privesc? La fetița aceea crescută de bunici într-un sat transilvan, pe vremea cooperativizării agriculturii. Trăind într-o încăpere cu bunica, bunicul, străbunica, războiul de țesut iarna, miei si pui care veneau pe lume mai devreme decât căldura de afară. Săniuța coatârșită făcută de străbunicul din niște scânduri. Șoșonii de cauciuc în care îmi intra noroiul din balta proximă. Șirurile de porumb. Șoprul cu grâu, semințe de dovleac, lână și cânepă. Șoriceii. Tăunii. Cărăbușii. Ugerul vitelor. Mersul cu oile primăvara și cu vitele vara. Miresmele de acasă: fân, cenușă, afumături, magiun, smântână, cocserie, balegă, narcise, crini. Dragostea mea către toate și a toate către mine. Maica Domnului. Dialectul pe care îl vorbeam. Șocul să plec din toată lumea e a mea într-un ghetou strâmt, la oraș. Să fiu țăranca blocului. Ochiul stâng strabic: aragaz cu patru ochi! Refugiul în cărți. În muuulte cărți, niciodată destule.

Bucuria să îi țin de mână pe mama, fiindcă e mama, și pe tata, fiindcă a ales să îi fiu fiică. Să merg cu ei în clasa întâi la primul film: Război și pace. Să plâng mutește, cu lacrimi înghițite, fiindcă, în marșul de retragere, un soldat a înghețat și cățelușul său a rămas singur pe lume, așa cum toată copilăria mi-a fost frică să nu rămân și eu. Un cățeluș pribeag.

Să vorbesc prima oară la o lucrătură drăcească, una neagră, cu manivelă, din care se auzea vocea tatei. Să îi repet mamei la nesfârșit că eu sunt curată, fiindcă luaseră prima mașină de spălat și paralizam de groază că o să intru în cuva aia și o să mă învârtesc printre rufe și săpun Cheia, dat prin răzătoare.

Să îi văd în persoană pe Dej cu Hrușciov.

Să mă strângă pantofii de lac la portretul îndoliat al tovarășului Dej, că doar eram pionieră de frunte și toți cei buni la carte eram pedepsiți prin rotație să înțepenim lângă portretul din holul mare al Școlii generale număru’ 4 din Hunedoara.

Bucătăria cea mică, dar a noastră, numai a noastră. Tata mereu plecat. Manșete și gulerașe scrobite cu apret. Petele de cerneală de peste tot, căci niciodată nu am fost altceva decât o dezordonată, incapabilă să fiu cochetă și să devin o doamnă. Nepotrivirea mamei în blocul cu ofițerese casnice. Exasperarea mea față cu angoasele casnicelor de bloc. Mutante. Femei mutante. Eu veneam dintre țărănci și astea nu aveau timp de istericale și bârfe, că urechile lor erau mereu împuiate de piuituri, măcăieli, mugete, behăituri, țignaluri de copii care cereau in corpore de mâncare.

Până la etapa de mai sus, cred că nu făceam o distincție prea clară între mine și ceilalți oameni, așa cum, în copilăria mică, nu făceam o distincție între mine și puii altor specii. A trebuit să ajung doi ani în București, satul cu satrapii statului, ca să învăț că sunt altceva și altcineva, o etapă spre inițierea în faptul că, deși nu sunt buricul pământului, cum nu e nimeni, sunt, totuși, unică și, dacă nu s-a născut altcineva în locul meu, urmează să dau seama că nu m-am născut degeaba. De aici începe aventura mea. Competiția cu mine însămi. Cu ce pot lua din tot ce îmi este dat și ce pot da din ceea ce am luat. Nu țin minte să fi crezut vreodată că mi se cuvine ceva fiindcă binevoiesc să exist pe planetă. Acum, e drept, de la generațiile din care mă trăgeam și din istoria mea nu prea am învățat că avem alte drepturi în afară de dreptul la muncă (mă rog, și la viață și pace, cum mai zicea la gazetă). O mai tânără prietenă mi-a povestit că bunica ei s-a sinucis fiindcă a făcut Parkinson și nu a mai putut lucra cu mâinile ei. S-a dus pe înnoptate în livadă, a scris un bilet ca să explice de ce. S-a rugat de ei și de Dumnezeu să o ierte și, cu ultimele puteri de voință, și-a aranjat ștreangul și a împins scaunul pitic pe care stătea când avea puterea să mai mulgă văcuța. De ce m-aș indigna, mira, revolta? Ce era în capul meu vara trecută, înainte de operația de ochi, în eventualitatea că nu reușește și nu voi mai vedea nimic? Nu. Ștreang nu era, dar nici vreun rost tip Plan B nu îmi puteam imagina. Apoi, singură hău nu m-am simțit niciodată. Din cauza credinței mele în Isus, așa cum e ea, greu de instituționalizat.

Am crescut cu asta-n cap: Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine. Nu era nicio fărâmă de boier, de rentier, de baron local sau de rechin comunal în familia mea restrânsă sau lărgită. Peste toate aceste inexistențe de-a lungul arborelui genetic – greu de făcut când singura memorie îndepărtată era cimitirul, și acela cu cruci de lemn care putrezeau după două generații de morți –, s-a suprapus comunismul, care a aruncat peste bord pâine fără muncă, teoretic pentru toată lumea. Ne-a izbăvit de privilegiații d’anțărț, ca să și-i facă pe ai lui, da’ nu așa, pe vecie, ci după cum și cât se dădea fiecare cu vremurile.

Nu mă miră prima mea reacție, odată aflată în capitala imperiului în care s-au născut bunica și străbunica. Acel întors capul de la Prater, de la palatul lui Sisi[1] și de la tot ce mișca și semăna prin grandomanie deșănțată cu Casa Poporului. În sufletul meu s-a distilat imaginea străbunicului și străbunicii, care s-ar fi uitat la mine ca la o nebună, dacă îi întrebam:

– Cum vă petreceați timpul liber în tinerețe?

Ei, cum să îl petreacă? La fel ca și părinții lor. Râneau grajduri, mergeau la cocserie și la holdă, ca să plătească impozite pentru palatele imperiale. Exact așa cum m-aș uita și eu dacă m-ar întreba pe mine unul dintre studenții actuali, născut la şase ani după căderea comunismului:

– Cum vă distrați în weekend când erați tânără?

Cum să mă distrez? Adunam sfecla din tarla sau rahații din parcul din Balta-Albă cu elevii mei, ca să facă partidul economii la banii de agricultori și îngrijitori, și să îi strângă pentru Casa Poporului.

Sunt femeia care s-a ținut departe de femei, fiindcă nu știa că ele au produs filosofie. De mințile femeiești limitate, neintrate în ordinea creației, că doar asta aflam din literatura și filosofia pe care le citeam, închisă cum eram în grija partidului comunist față de mintea mea. Și, mai ales, m-am ținut ceva mai departe de ele fiindcă eu credeam că ar da oricând tărâmul libertății și creativității pe cel al dragostei și grijii.

Sunt femeia care a început să se uite cu adevărat la mintea femeilor, oricare erau ele, doar odată cu filosofia feministă. Ca și când a trecut printr-o revoluție copernicană, în care universul cunoașterii omenești nu mai are un singur producător, ci doi. De atunci văd, cu ochii larg deschiși ai minții mele, nedreptatea de gen, dar şi căile către îndreptarea ei. De atunci știu că lumea cunoașterii, a sensibilității, a politicii trebuie să fie, deopotrivă, ginomorfică și andromorfică. Și că nici femeile, nici bărbații nu au a se teme de completitudine, de întregire.

Sunt femeia care a trecut prin furcile caudine ale fricii de prădători din celălalt sex, chiar dacă frica nu a fost niciodată metafizică, ci doar emoțională și fizică. Dar o frică îngrozitoare. Sunt femeia care speră că și-a ajutat câteva semene să nu se teamă, ci să reacționeze: moral, intelectual, legal, politic.

Sunt o femeie care caută în fiecare bărbat și în fiecare femeie partea lor de umanitate caldă, care sporește taina lumii și lasă în urmă un pic mai multă înțelegere și bunăvoință. Am învățat să prețuiesc cu adevărat chiar și un borcan de murături asortate pe culori, frumos așezate la geam, ca să bucure trecătorii. Și un gard văruit. Și o mamă care profită de somnul copilului ca să citească un articol științific de ultimă oră. Și un tată pasionat să își ducă fetița la cercul de informatică și băiatul – la cel de grădinărit. Sau pe amândoi la ambele. Să cred că cei care aleg să nu devină părinți au tot dreptul să o facă. Este, până la urmă, cea mai grea meserie din lume.

Am învățat să prețuiesc cunoașterea întreagă : deopotrivă pe cea rațională și pe cea empatică. Și morala întreagă, inspirată din principii, consecințe și îngrijire. Am învățat să mă cred – moral – și o făptură între alte făpturi, nu doar un om între alți oameni.

Am înțeles cât de greu și cât de dureros se construiește lumea oamenilor liberi, dar și cât de neprețuită, de minunată este libertatea culturală și politică. Și că, fără ea, suntem, social, un chimval răsunător, o harpă ruptă, mâini de sculptori amputați și minți mutante. Arbori bonsai.

Am învățat că, în străfunduri, fiecare suntem ceea ce rămâne din noi după ce nu mai avem funcții, titluri, ranguri, averi. Și am învățat să îmi fie milă cel mai mult de cei din care nu mai rămâne nimic după ce le pierd pe toate acestea. Căci, Doamne, cât am rămas de legată de cea mai tulburătoare dintre întrebările filosofice despre rostul nostru, al fiecăruia: De ce trăiesc eu și nu oricine altcineva în locul meu?

Matrioștele din mintea mea sunt de un cosmopolitism frate cu Sâncraiul copilăriei. Sunt de un raționalism frate cu reveriile sensibile. Sunt de o nemărginire soră cu legarea de glie. Sunt de un altruism frate cu însingurarea. Și de o fericire soră geamănă cu disperarea. Sunt tot atât de pline de sens pe cât însetează de mult în căutarea lui.
Sau poate că râvnesc mai degrabă să fiu dragoste, căci dragostea

E plata pentru toate câte îmi sunt.
E plata pentru acest pământ al creaturilor trecător-trăitoare.
E plata pentru neodihnita, miraculoasa, îndrăgostita mirare.

[1] Soția împăratului Franz Joseph, Elisabeta de Austria (n.a.).

Fragment din volumul Cu mintea mea de femeie, Editura Cartea Românească, Pitești, 2017, 248 p.

Volumul va fi lansat în cadrul evenimentului „Femeile & Agora”, care va avea loc pe data de 8 martie, ora 18, la sediul SNSPA.

 

Despre autor

Mihaela Miroiu

Mihaela Miroiu

Mihaela Miroiu (n. 1955, Hunedoara) este politologă şi eticiană. Teoreticiană şi militantă feministă. Este profesoară universitară la Facultatea de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, unde a fost şi decană între 1997 şi 2001. Ca teoreticiană a politicii, a analizat democraţia neoliberală în postcomunism („România. Starea de fapt”, în colab.), conservatorismul de stânga („Societatea retro”, 1999), politicile de gen în societatea postcomunistă („Drumul către autonomie”, 2004). Ca eticiană, a publicat „Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană”, 1995, „Convenio. Despre natură, femei şi morală”, 1996. A iniţiat în România reformarea studiului filosofiei (1990-1993), programele de cultură civică pentru licee (1995), studiile de gen (1994-1997), studiile doctorale în ştiinţe politice (2000), prima colecţie de studii de gen (Editura Polirom, în 2000) cercetarea şi codurile etice în universităţi (2005). Alte volume publicate: „R’Estul și Vestul” (2005, scrisă împreună cu Mircea Miclea), „Nepreţuitele femei” (2006), „Nașterea. Istorii trăite” (2010, editată împreună cu Otilia Dragomir), „Cu mintea mea de femeie” (2017). A fost premiată la nivel național și european pentru activitatea publică împotriva discriminării și pentru susținerea drepturilor femeilor. A primit premiul științific Outstanding Achievements Award de la American Association of Women in Slavic and East-European Studies.

Scrie un comentariu