În 2008, Deirdre Bair, cunoscută pentru biografiile dedicate unor scriitori ca Samuel Beckett, Anaïs Nin, Simone de Beauvoir, a publicat Jung: A Biography (Paw Prints), o carte impresionantă despre viața psihanalistului elvețian C.G. Jung, o biografie axată nu atât pe detalii legate de psihologia abisală, copilul atât de drag al lui Jung, ci pe acele evenimente biografice definitorii pentru omul Carl Gustav Jung. Volumul a apărut și la noi, la Editura Trei, în traducerea Mihaelei Negrilă, cu titlul Jung. O biografie (2011). Volumul semnat de Deirdre Bair impresionează prin numărul de pagini, în jur de 800, dar și prin informația pe care o oferă cu generozitate cititorului curios.
Un moment crucial în viața lui Jung a fost întâlnirea cu Sigmund Freud. Relația dintre Jung și Freud, plină de suișuri și coborâșuri – acestea din urmă bine camuflate prin ipocrizii și amabilități –, avea să se destrame în 1912. Cauza oficială a fost delimitarea netă a lui Jung de ideea freudiană conform căreia libidoul stă la baza tuturor dereglărilor psihice.
În fapt, în spatele acestui motiv stă un altul, destul de vizibil, și anume orgoliul imens cu care cei doi erau din plin înzestrați. Această destrămare a fost marcată de apariția volumului Wandlungen und Symbole der Libido, semnat de Jung, volum în care este analizat cazul domnișoarei Frank Miller.
Femeile și psihanaliza
În jurul mișcării psihanalitice roiau tot felul de doamne și domnișoare, fie în calitate de paciente, fie în calitate de discipole, fie în ambele ipostaze. Multe dintre aceste prezențe feminine, precum Sabina Spielrein, Tony Wolff sau Emma Jung, în ciuda unei inteligențe ieșite din comun, au avut parte de un destin necruțător, care nu le-a permis ieșirea din anonimat decât cu condiția unei „dereglări psihice”, ca s-o numim aşa. Acesta a fost și cazul domnișoarei Frank Miller. Născută în America, a studiat în Europa, unde l-a cunoscut în 1900 pe Théodore Flournoy, căruia îi încredințează, pentru a-l salva dintr-un blocaj profesional, propriile-i fantasme – fantasme inventate, după cum s-a dovedit mai târziu, de domnișoara Miller din dorința de a-l ajuta pe profesorul Flournoy. Reîntoarsă în America, Frank Miller cunoaște o oareșcare celebritate datorită susținerii unor serii de conferințe despre culturile europene. În 1907 suferă „de un soi de mâhnire sau anxietate diagnosticată ca «psihopatie»” și este internată în Spitalul Statal din Denver. După externare, s-a pierdut orice urmă a insolitei domnișoare.
În biografia dedicată lui Jung, Deirdre Bair observă că acest caz a ajuns, după cum era de așteptat, în atenția cercetătorilor feminiști, care au înfierat imediat, și pe bună dreptate, moravurile începutului de secol XX: „Diagnosticul domnișoarei Miller, «psihopatie», a ajuns sub examinarea atentă a cercetătorilor feminiști, care observă că, la începutul secolului XX, acesta era frecvent un termen atotcuprinzător, aplicat tinerelor independente care alegeau să nu se căsătorească, să trăiască separat de familiile lor și să-și încerce să-și clădească, dacă nu cariere, atunci în mod cert slujbe prin care să se întrețină. Asta era suficient pentru a le eticheta cu termeni care variau de la imorale la indecente și nebune. Multe dintre familiile lor acceptau bucuroase ocazia de a le interna, dacă ele arătau cel mai mic semn de șovăială, fie ea din cauza oboselii, a dificultăților financiare sau a tulburărilor emoționale. Istoricul domnișoarei Miller se încadrează în acest stereotip, dar Jung nu știa acest lucru când a scris despre ea la începutul anului 1910.”
Mai sus am menționat și numele Emmei Jung, soția lui Carl Gustav Jung, o înverșunată consumatoare de mitologie și, în consecință, foarte interesată de rolul acesteia în psihanaliză. Nici ea nu s-a putut sustrage etichetei vremii: o femeie cultă, inteligentă, acaparată, și deci distrasă, de treburile casnice atât de străine lui Jung. Și rolul ei nu s-a limitat numai la a avea grijă de cele gospodărești. Pentru a-și ajuta soțul, la un moment dat a convenit să-i servească drept subiect de studiu. Pentru acea perioadă de pionierat într-ale psihanalizei, când bazele etice ale acestui domeniu erau aproape inexistente, un astfel de procedeu nu constituia, ne asigură Deirdre Bair, ceva neobișnuit: ”Desigur, psihanaliza, studiul minții și al misterelor ei, se afla la începuturile sale, când nu fuseseră stabilite în mod clar niciuna dintre regulile care guvernează această profesie. Soții își analizau soțiile, iar psihanaliștii și pacienții se angajau în mod liber în relații sociale, dar și sexuale. Psihanaliștii nu ezitau să arunce cu diverși termeni clinici în alți psihanaliști, utilizându-și «știința» ca armă peiorativă pentru a răni sau a scoate din circulație opoziția. În această luptă, etica și obiectivitatea ocupau adesea un loc secundar în uzul teoriei personale al unui psihanalist, în scopul amplificării viziunii profesionale cu privire la ceea ce era psihanaliza sau ceea ce trebuia să devină. Pe parcursul carierelor lor lungi, Freud și Jung au ilustrat în mod cert multe dintre aceste poziții fără limite clare și, cu siguranță, una dintre cele mai timpurii astfel de poziții ale lui Jung a fost aceea când a pus-o pe Emma să dea testul asocierii.”
Rândurile tocmai citate vizează și relația furtunoasă dintre Jung și Sabrina Spielrein, înlocuită mai târziu de tânăra Toni Wolff. Ar mai fi multe de spus și despre surorile și verișoarele lui C.G. Jung, de asemenea niște persoane mai mult decât interesante, care au avut rolul lor în concretizarea și afirmarea domeniului psihanalitic jungian.
Scriitorii și psihanaliza
Psihologia analitică a lui Jung nu a fost disprețuită de artiști, dimpotrivă. Dintre scriitori, cel mai cunoscut pentru afinitățile sale cu psihologia jungiană este Hermann Hesse. Pentru o bună perioadă de timp, Jung a fost principalul său analist, cei doi având, de altfel, foarte multe în comun. Deirde Bair, în biografia dedicată lui Jung, notează pe marginea acestei relații: „Scrierile lui Hesse, abundent ilustrate de el însuși, nu numai că reflectă propriile-i preocupări psihanalitice, ci ele sunt și complementare evoluției și dezvoltării preocupărilor psihanalitice ale lui Jung. Jung i-a spus unui cercetător al operei lui Hesse că i-a dat romancierului multe «indicii și sugestii tacite» în timpul întâlnirilor lor analitice, dar că nu putea să estimeze cât de «conștient» a răspuns Hesse la ele. Cu toate acestea, cronologia operei lui Hesse între 1919 și 1925 reflectă ideile în plină evoluție ale lui Jung despre gnosticism, mitologie, religii și filosofii orientale și, din ce în ce mai mult, despre teme și idei care aveau în mod cert legătură cu aceste domenii, dar pe care Jung le-a exprimat cu cea mai mare claritate în scrierile despre alchimie de mai târziu, domeniu asupra căruia tocmai începea să-și concentreze cercetarea științifică.”
Un caz mai special, pentru că are și nu are legătură cu psihologia jungiană, este cel al lui James Joyce. Expatriat, Joyce a venit împreună cu familia sa la Zürich în 1915. În scurt timp, prin extravagantele sale apariții, romancierul a reușit să atragă atenția locuitorilor burgului elvețian: „Nici înfățișarea fizică a lui Joyce nu a câștigat aprobarea orășenilor impasibili din Zürich, cu barbișonul negru, ascuțit, pe care îl etala, cu ochelarii cu lentile groase, jachetele și pantalonii care nu se asortau și pantofii uzați. De asemenea, bastonul, inelul mare, cu aspect feminin, și pălăria neagră cu boruri largi contribuiau, toate, la o înfățișare ușor sinistră. Hainele lui se datorau unui singur lucru, lipsa lui generală de preocupare, însă pălăria și ochelarii erau cu totul altceva: apărări împotriva unei boli oculare grave și armă pregătită împotriva fricii sale patologice de câini și de furtuni cu fulgere.”
James Joyce în 1918, la Zürich (Photograph: C Ruf/Archive Photos/Getty)
Sărac, o stare de altfel permanentă în cazul lui Joyce, ceea ce nu-l împiedica să colinde toate cafenelele și crâșmele, va accepta o stipendie anuală de 12.000 de franci elvețieni din partea lui Edith McCormick, o americancă foarte bogată – cum altfel, din moment ce era fiica lui John D. Rockefeller –, care a sponsorizat cu generozitate și Clubul Psihologic prezidat de Jung. După un timp, stipendia cu pricina i-a fost retrasă, Joyce învinuindu-l pe Jung pentru acest necaz, știind că psihanalistul elvețian avea o mare influență asupra bogatei americance. Ce se întâmplase? Edit McCormick îl sponsoriza, printre alții, și pe un anume compozitor, Ermanno Wolf-Ferrari, unul dintre pacienții lui Jung. Într-una dintre ședințele de psihanaliză, plângându-se de blocajul care îl împiedica să mai compună, Wolf-Ferrari mărturisește că are de ceva timp un vis în care sângerează până la moarte. Jung a interpretat acest vis ca fiind legat de dependența de banii lui Edith și o sfătuiește pe aceasta să nu-l mai ajute financiar pe respectivul compozitor. Deși lipsit de acest ajutor, Wolf-Ferrari va termina câteva lucrări importante. Încurajată de rezultat, Edith McCormick va întrerupe și ajutorul acordat lui Joyce, bombănind, pare-se, că acesta era ”extrem de leneș și nu va face sau termina ceva niciodată.” Rezultatul: „Joyce, foarte supărat, a folosit episodul în același fel în care folosea tot ce îi atingea viața: doamna Mervyn Talboys, sadica dominatoare care plesnește din bici în episodul Circe din Ulise, îi datorează mult lui Edith McCormick, iar «psoakoonaloose» (denumire pocită a psihanalizei, n.m) lui Jung e ridiculizată în Veghea lui Finnegan. Joyce a plecat din Zürich fără a-l întâlni pe Jung și nu avea să aibă nimic de spus despre el decât peste un deceniu, când nu a avut de ales și a fost nevoit să o încredințeze pe Lucia, «tânăra» sa fiică atât de «ușor de freudinizat», îngrijirilor «îngrozitorilor psihiatri».”
C.G. Jung și politica
Invitat fiind în 1936 la Harvard, C.G. Jung a trebuit să răspundă mai multor întrebări incomode despre așa-zisul său antisemitism evident, pare-se, în unele articole cu tentă rasială, în care acesta face, de exemplu, diferența dintre psihologia evreiască și cea creștină. C.G. Jung se considera apolitic, în niciun caz antisemit, și își recunoștea, poate chiar prea strident, ignoranța într-ale politicii. Cu toate acestea, Jung nu s-a jenat să-și exprime părerea deosebit de proastă despre Franklin Delano Roosevelt, cel de al treizeci și doilea președinte al Americii, „un oportunist, poate chiar o minte dezordonată”, și să declare într-un interviu pentru The Observer că, pentru el, FDR este un egal al lui Mussolini și Stalin, un tip „absolut nemilos, o minte deosebit de versatilă, pe care nu o poți anticipa… un complex al puterii foarte uimitor… materialul unui dictator cu siguranță”. De asemenea, credea că Hitler era „o Sibilă, oracolul din Delphi”, care conducea Germania „prin revelație”.
Conform unei mărturisiri neprobate a scriitorului american Philip Wylie, care l-a cunoscut pe Jung în 1937, psihanalistul elvețian s-ar fi aflat cel puțin o dată în preajma somităților naziste: „Wylie a pretins că, la un moment dat în timpul weekend-ului, Jung i-ar fi spus în cea mai strictă confidențialitate că ministrul nazist al propagandei, Josef Goebbels, îi ceruse scurt să meargă la Berlin, pentru ca acolo să participe la evenimente publice și ceremonii private unde Hitler, Hermann Göring, Heinrich Himmler și Goebbels însuși aveau să fie împreună. Goebbels voia ca Jung să stabilească dacă «cei patru, așa cum se temea Goebbels, erau în mod evident nebuni». În relatarea lui Wylie, Jung dăduse ascultare convocării și mersese în Germania, unde «stătuse suficient de mult printre ei, ca să știe că erau nebuni». Jung «a ieșit din Germania în secret, rapid, de teamă ca însăși viața lui să nu fie în pericol». Wylie a zis că el nu a spus niciodată această istorie nimănui, deoarece Jung i-a încredințat-o în mod confidențial «și el nu a făcut-o publică, nici atunci, nici altă dată.»”
Legăturile lui C. G. Jung cu regimul nazist german constituie și în prezent un subiect destul de controversat. Ales președinte în 1933 al principalei organizații de psihanaliză din Germania, Societatea Internațională Medicală Generală de Psihoterapie, Jung, în ciuda a ceea ce i se reproșează, s-a străduit timp de șapte ani să păstreze psihanaliza departe de politică. Printre personajele care au sabotat în continuu Societatea, dorind să o anexeze propagandei naziste, s-au numărat și Matthias Heinrich Göring, un psihanalist obscur, vărul lui Hermann Göring, și Ernst Cimbal, secretarul general al Societății. Prima lovitură a fost uniformizarea, căreia i-a plătit tribut și Societatea ”prezidată” de Jung. Lui Freud i se ardeau cărțile, evreii au fost nevoiți să demisioneze din Societatea Internațională, iar Jung a fost pus în situația de a lua atitudine. Cu tot riscul, acesta a încercat, printr-un truc, să-i păstreze pe evrei în grupul psihanalitic german. În 1934, l-a rugat pe avocatul Vladimir Rosenbaum să născocească niște modalități pentru a-i salva pe „colegii evrei”, niște clauze pe care să le introducă într-un statut tocmai primit de la Göring. Deși circumspect în privința reușitei, avocatul s-a supus, în cele din urmă, dorinței psihanalistului elvețian. Episodul este relatat de biografa Deirdre Bair: „Rosenbaum i-a spus lui Jung că era «prins într-o iluzie» și că era neputincios «să facă ceva ce i-ar ajuta pe evrei». Jung a fost insistent: «Știu asta, dar vreu să o fac! Trebuie să încerc!» El l-a rugat pe Rosenbaum să studieze statutul și să-l «revizuiască în spiritul intenției mele». Rosenbaum a consimțit: «M-am gândit dacă să accept această sarcină, apoi mi-am spus: el o să meargă acolo (la conferința de la Bad Nauheim, unde urma să fie propus statutul, n.m.) oricum și, dacă nu fac eu asta pentru el, altcineva ar putea să o facă prost. M-am gândit că ar trebui măcar să încerc», așa că Rosenbaum s-a amuzat în timp ce a creat clauze pentru a-i «prosti pe autorii acestui statut în așa fel încât ei să nu observe». El l-a rescris până când a fost atât de ambiguu, încât existau posibile interpretări multiple pentru fiecare propoziție.”
Statutul a fost prezentat și validat în cadrul conferinței de la Bad Nauheim, în plin mediu nazist. Astfel, deși evreilor li se refuza înscrierea într-un grup național, ei se puteau alătura organizației internaționale în calitate de membri individuali, și asta datorită celor stipulate în statutul propus de Jung. Rosenbaum „mulți ani după aceea jubila încă la amintirea felului în care Jung a mers în Germania cu statutul pregătit «de mine, evreul Rosenbaum. Am făcut ca întrunirea aia nazistă să înghită statutul redactat de un evreu»”. Cu toate acestea, în 1937, când Rosenbaum – tocmai eliberat din închisoare – i-a cerut ajutorul, Jung, temându-se probabil de posibilele consecințe, l-a refuzat. De asemenea, nu l-a mai primit nici la întrunirile Clubului Psihologic. Jung a demisionat, după alte două încercări eșuate, din funcția de președinte al Societății Internaționale în 1940 în favoarea lui Matthias Heinrich Göring.
În 1943, C.G. Jung era angrenat într-o activitate ceva mai specială: întocmea profilurile psihologice ale liderilor politici și militari germani. Spionul american Allen W. Dulles, viitorul director al CIA, în 1943 aflat însă în slujba Oficiului de Servicii Strategice (OSS), acorda mare credit acestor profiluri, recomandându-le celor de la OSS. Iată ce-i scria Allen W. Dulles unui membru OSS în legătură cu profilul psihologic al lui Hitler: „Convingerea lui Jung este că Hitler va recurge la orice măsuri disperate, până la sfârșit, însă el nu exclude posibilitatea unei sinucideri într-un moment disperat.” Mai mult, „Dulles i-a recunoscut lui Jung meritul de a-l fi ajutat să înțeleagă situația: «[El înțelegea] caracteristicile liderilor siniștri din Germania nazistă și Italia fascistă. Judecata lui cu privire la acești lideri și la reacțiile lor probabile la evenimente mi-a fost de un real ajutor în a aprecia situația politică. Profunda sa antipatie față de ceea ce reprezentau nazismul și fascismul s-a evidențiat clar în aceste conversații.”
Consecința? „Jung a devenit – după cum ne informează Deirdre Bair – Agentul 488 din depeșele lui Dulles către birourile OSS din Londra și Washington.”
Volumul semnat de Deirdre Bair nu îi va dezamăgi nici pe amatorii de psihanaliză, nici pe admiratorii lui C.G. Jung, așa cum nu-i va dezamăgi nici pe cititorii puțin familiarizați cu lumea psihanalizei. Autoarea nu numai că oferă detalii prețioase despre viața personală a lui Jung, dar imersiunile ei în mentalitatea europeană de început de secol XX i-ar putea interesa și pe sociologi sau istorici. Un volum, repet, într-adevăr impresionant prin numărul de pagini, dar și prin calitatea informațiilor, așa după cum sper că am reușit să demonstrez și prin rândurile de mai sus.
Deirdre Bair, Jung. O biografie, traducere de Mihaela Negrilă, Editura Trei, București, 2011, 800 p.
