Cartea săptămânii

Mircea Ivănescu – cronicarul „întâmplărilor”

Complexitatea şi densitatea scriiturii lui Mircea Ivănescu reprezintă, fără îndoială, caracteristicile unui stil aparte. Mircea Ivănescu, aşa cum sesiza criticul Al. Cistelecan într-o postfaţă la antologia Mircea Ivănescu. Poeme alese (1966-1989) (Editura Aula, Braşov, 2003), nu are mai nimic în comun cu generaţia de scriitori afirmată în anii ’60 ai secolului trecut (deşi a debutat în 1968 – un debut târziu, la 37 de ani), generaţie de care îl desparte „o întreagă poetică, de nu de-a binelea o epistemă lirică”: „Textul, nu atât contextul, îl îndepărtează pe Mircea Ivănescu de generaţia lui de drept… Nu degeaba – remarcă în continuare Al. Cistelecan – a fost el asumat de către optzecişti ca erou întemeietor al postmodernismului. Şi nu pe nemerit e el poetul care s-a insinuat – şi încă, adesea, decisiv – în toate formulele optzeciste, intrând în însăşi chimia sensibilităţii şi viziunii acestei generaţii”. E vorba, aş spune, despre o influenţă care nu s-a manifestat numai în cadrul generaţiei ’80, ci ea continuă să rămână vie în poezia contemporană. Încă de la primul volum de poeme, numit simplu Versuri (1968), Mircea Ivănescu s-a detaşat de poeţii şaizecişti – care „preferau lirismul cel mai lipsit de anecdotă” (N. Manolescu) – printr-o formulă voit antilirică, prozastică. Acest stil „prozastic” se va păstra şi în volumele următoare, constituind o marcă pentru scriitura lui MI.

Neputinţa de a comunica. Gestul cu caracter ritualic. Sfidarea timpului

Multe dintre poemele lui Mircea Ivănescu au ca element central sentimentul neputinţei de a comunica. E vorba de o neputinţă de a comunica plasată în eros. Prin natura sa, erosul presupune un act al cunoaşterii, al aproprierii, un act care, la Mircea Ivănescu, prin înstrăinarea celuilalt, a femeii, rămâne în suspensie, neîmplinit, ratat. Aşadar, cuplul, reprezentat de un el – naratorul (nu de puţine ori, însă, eul poetic se multiplică, caz în care este folosit pluralul noi) – şi o ea, nu se împlineşte prin comunicare, empatie. Este spusă povestea unei singurătăţi în doi, singurătate plasată de cele mai multe ori într-un peisaj iernatic, apocaliptic: după-amiezi de iarnă ploioase ori seri pline de zăpadă. Elementul feminin (care poate fi însăși Poezia) ţine, la Mircea Ivănescu, de o dimensiune a depărtării. Şi asta pentru că, pare-se, nu e vorba de o prezenţă propriu-zisă, aparţinând aşadar prezentului, ci de o prezenţă evocată (invocată) aparţinând trecutului. Sau, de ce nu?, putem considera acest element feminin un construct prin care este sugerată distanţa, depărtarea, inaccesibilitatea, monadismul fiinţei (uneori nu poate fi evitată impresia că personajul feminin are concreteţea unui abur, că este construit doar din simple gesturi – ce-i drept, de natură tainică, iniţiatică –, lipsit fiind însă de un element caracteristic, individualizator; acest procedeu ar putea fi numit „construirea unei absenţe”): „să facem un vicleim pentru ea, pentru faţa ei/ atât de indiferentă încât nici nu credem/ că e nepăsătoare de fapt, pentru ochii ei orbi,/ pentru mâinile ei reci despre care de atâtea ori/ am vorbit cu intenţie – şi când ea le va ridica încet/ să-şi acopere ochii – să creadă deodată/ că s-a răsturnat în zăpadă, şi ninge mărunt/ peste ea – să i se pară că aude cum îi cântăm noi –/ dar nu ne mai recunoaşte vocea” (Vicleim). Amintirea poate fi considerată doar un simplu suport pentru o imagine, prilej pentru instanţa poetică de a construi, de a se plasa în ipotetic, în posibil. În acest caz, amintirea se transformă în amintirea unor închipuiri.

Dar statutul actului de rememorare în poetica lui Mircea Ivănescu este unul mult mai important decât pare la o privire superficială. Citind poemele acestuia, ai impresia că este vorba despre aceeaşi iarnă, despre aceeaşi situaţie, despre aceleaşi gesturi (el şi ea – ea privind, de cele mai multe ori, prin geamurile unei ferestre mari, gotice, ninsoarea sau ploaia de-afară; el privind-o pe ea, privindu-i chipul impasibil şi rece, sau privind-o în mijlocul unui gest, încercând a o imortaliza astfel, încremenită în acel gest, ca o statuie). Această senzaţie este dată de acţiunea/gestul cu caracter ritualic; e vorba de reluarea unui gest originar (a unui gest cu caracter revelatoriu pentru instanţa poetică), de reactualizare a acestuia prin amintire, prin anamnesis. Este vizată o întoarcere, şi aici îl citez pe Mircea Eliade, cel din Aspecte ale mitului, „în timpul în care lucrurile s-au manifestat pentru prima oară” – o retragere din prezent, o „răsturnare a fiinţei în trecut”, după cum sună un vers dintr-un poem de Mircea Ivănescu. Obsesia autorului Versurilor vechi, nouă pare a fi sfidarea timpului, concentrarea acestuia într-o singură clipă, într-un singur gest: „Nu este adevărat deci din ceea ce este viaţa/ noastră, decât ce a fost – ceea ce ne amintim întorcându-ne/ spre trecut, şi niciodată clipa în care/ suntem…” (O vizită, dimineaţa). Restul e poveste, improvizaţie, o încercare de a prelungi şederea în acel timp special prin observarea a cât mai multor detalii, prin imaginarea, închipuirea unor continuări ale acelei situaţii/ întâmplări originare. În cele din urmă însă, în ciuda acestor elemente, contează doar acel gest, acea privire de la care a pornit totul, surprinderea şi susţinerea acelui moment, dorinţa de încremenire, de nemişcare: „Deci cea mai simplă întâmplare/ tot o nemişcare se face – chiar dacă înconjurată/ de foarte scunde închipuiri – spaime? –/ despre mişcare” (Nemişcare).

Această nemişcare este moarte sau o altfel de existenţă? Oare în acele clipe pe care instanţa poetică le doreşte rememorate, retrăite, este concentrată toată esenţa existenţială, astfel încât dincolo de ele nu mai există decât moarte? E clar că, pentru poet, nu contează cu adevărat decât acele clipe pe care le imortalizează cu un rafinament de „stampă japoneză”. Mircea Ivănescu respinge „timpul fără întâmplări”. De aceea, în poemele sale, gesturile cu caracter revelator (căci poemele lui MI sunt, în fapt, nişte epifanii) sunt integrate unor întâmplări, înlănţuirile acestor întâmplări constituind adevăratul timp în care totul capătă un sens. Din această dorinţă de a relata întâmplări (nu poveşti!) rezultă şi dominanta narativă a poeziei lui Mircea Ivănescu.

Aceste întâmplări, închipuiri pornind de la o imagine, sunt înzestrate cu aceeaşi doză de realitate ca şi ceea ce noi numim de comun acord realitate (posibilul, totuşi, este şi el o realitate… posibilă!). Ele pot intra în vreme, în istorie, într-un fel de istorie a întâmplărilor. Mircea Ivănescu poate fi considerat, așadar, un cronicar al întâmplărilor (sau al întâmplării). Personajele sale – mopete, v înnopteanu, prietenul tatălui lui vasilescu – sunt nişte eroi reprezentativi în această istorie, în acest timp al întâmplărilor.

Al. Cistelecan, în „Cuvântul înainte” la antologia versuri de Mircea Ivănescu, apărută în 2014, la Editura Humanitas, observă, pe bună dreptate, că elementul care dă poeticii lui MI un aer inconfundabil este acea lipsă de emfază cu care este descrisă fiecare întâmplare din poemele sale – o modestie transformată într-o puternică armă poetică: „«Întâmplările» pe care și le face sunt, de fapt, puține și ele ostentează în banalitate. Poezia însăși ostentează în banalitate și se propune ca discurs plat, fără nici un eveniment expresiv (ceea ce e, firește, o altă înșelăciune, căci, dacă nu e o poezie imaginativă, poezia lui Mircea Ivănescu e una eminent «imagistică»); ba și, peste toate, ca un discurs în permanentă decompoziție și destrămare parentetică sau prismatică; un discurs în descompunere, centrifugal cu metodă (iar asta numai spre a accentua centripetismul obsesiilor și al hieraticii gestuale, ambele de o redundanță nuanțată ca variațiuni ale unei singure teme). Lipsa de emfază e aproape un scrupul religios, iar decupajele de real (cu abilitare de-a dreptul biografică, fie ea simulată, fie acoperită) relevă o continuă incantație a insignifianței, a inautentificării cotidiene”.

Mircea Ivănescu, versuri, ediție îngrijită, cuvânt înainte și tabel cronologic de Al. Cistelecan, Editura Humanitas, București, 2014, 376 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu