Cronici

Femei pe frontul de est

Svetlana Aleksievici, ucraineană crescută în Belarus, laureată cu Premiul Nobel pentru Literatură în 2015, a alcătuit o carte zguduitoare, un ”dosar de existențe” din mărturii ale femeilor care au luptat în armata rusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, culese după 40 de ani de la terminarea conflagrației. Este o carte care emoționează adânc cititorul nu doar fiindcă prezintă, în istorii personale, grozăviile, atrocitățile, absurdul războiului, ci mai ales fiindcă ne dezvăluie – sau ne amintește, după Dostoievski – cât de adânc este sufletul omului, cât de cuprinzătoare, deopotrivă în rău și în bine, este ființa noastră. ”Omul este mai mare decât războiul”, se spune, la un moment dat, în carte. Este mai mare pentru că poate să își păstreze bunătatatea, iubirea, compasiunea, speranța, idelalurile, omenia în cele mai aspre, dezumanizante condiții, că poate face gesturi salvatoare când în jur domnesc moartea, spaima, agonia, ura. Dar ”omul este mai mare decât războiul” și pentru că îi adâncește monstruozitatea, se dovedește capabil de fapte incredibile, care sfidează orice idee de umanitate, de logică; nu mai este o luptă, devine o situație-limită în care uneori nici instinctul supraviețuirii nu mai există. Doar violența.

Lunetiste, infirmiere, de la diviziile de tancuri, chirurgi militari din spitalele de linia întâi, infanteriste, aviatoare, femei care cărau obuze, felcere, bucătărese, telegrafiste, șoferițe, instructori sanitari, femei din grupările de partizani sovietici, femei-ofițeri de marină, ostași la antiaeriană etc. – în armata sovietică au intrat mii de tinere, unele, înainte de a face 18 ani. Unele, fiindcă plecaseră toți ai lor sau muriseră pe front, altele, dintr-un patriotism pe care noi cu greu îl mai înțelegem astăzi, altele, pur și simplu plecaseră în grup, de la dans, cu rochii și cozi împletite cu flori, din inconștiența și bravada vârstei.

Odată ajunse pe front, fetele erau nevoite să renunțe în primul rând la tot ceea ce ține de frumusețe și feminitate. În mizerie, cu cizme prea mari care le rodeau picioarele, în uniforme masculine pline de păduchi, cărând arma grea, mitraliera sau obuzul, târând bărbații schilodiți pentru a le da primul ajutor, ieșind din tancul în flăcări sau trăgând un soldat ars de viu prin turelă, tremurând în avioanele de luptă, femeile și-au depășit dramatic condiția ”sexului slab”. Și-au transgresat însă inclusiv condiția umană, atunci când, de exemplu, femei partizane și-au ucis nou-născutul care plângea pentru a nu trăda, prin zgomot, grupul întreg ascuns în pădure, salvându-i pe ceilalți cu prețul vieții copilului, renunțând, astfel, la propriul suflet. Mărturiile, înregistrate pe bandă și apoi transcrise, ies greu din trecutul fostelor luptătoare, care nu pot ușor povesti o lume complet diferită de normalitate, în care, cum spune una dintre ele ”au trăit o altă viață”, ”mai multe vieți”, în doar câțiva ani. Destul de rar povestesc despre relațiile cu bărbații din război: comandanți severi sau înțelegători, empatici, iubiri profunde, așa cum doar viața în apropierea morții poate genera, sau violuri crâncene – crâmpeiele de povestiri lasă să se întrevadă drame, tragedii și întâmplări frizând romantismul.

Aproape toate mărturiile cuprind paradoxul războiului: sublimul și atrocele laolaltă: ”Bombardament… trag și trag nemții din avioane, trag întruna, fără oprire. Toți s-au năpustit încotro au văzut cu ochii… alerg și eu. Și deodată aud geamătul cuiva: «Ajutoor… ajutoor!» Dar alerg înainte. Peste câteva minute parcă mă trezesc dintr-un vis, îmi simt pe umăr geanta de sanitar. Și mai simt cum mi se înroșesc obrajii de rușine. Unde dispăruse frica? Mă întorc îndărăt: gemea un soldat rănit. Mă reped spre el și-l pansez. Apoi altul, și altul, și altul…

Bătălia s-a terminat noaptea. Iar dimineața a nins. Sub zăpadă zac morții… Mulți au mâinile ridicate spre cer… Dacă mă întrebați ce e aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu…”

Multe sunt însă lucruri care nu se pot povesti, sau cu mare greutate se spun: violența fizică și psihică, cu urme adânci, ireversibile, de la încetarea menstruației, infarcturile neștiute descoperite după război, adaptarea dificilă la viața normală, remușcările, prejudecățile celorlalți despre femeile care au luptat alături de bărbați, suferința imensă a sufletului feminin încercând cu disperare să-și păstreze condiția fragilă și puternică în același timp. Încercări pe care doar în literatura de închisoare le-am mai întâlnit.

Svetlana Aleksievieci, Războiul nu are chip de femeie, traducere din limba rusă de Ion Covaci, ediție revizuită și note Justina Bandol, Editura Litera, 2016, 392 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu