II
Ion, cabanierul, își făcea din ce în ce mai des apariția la masa lor. Stătea câteva minute, la început pentru a da câte un ghes comesenilor să-i guste vinul, apoi pentru a le capta bunăvoința deja ivită după efortul depus până la cabană.
– Nici nu știi, îi spunea Marian lui Dorin, ce mult înseamnă să ai parte de o astfel de primire.
– Acum știu, răspundea acesta. În multe locuri pe unde am mai fost, în afară de satisfacția decorului, a odihnei și a surmontării dificultăților cauzate de efort, destinația nu-mi oferea suplimentul de care avem parte aici.
Aflați deja la a patra sau a cincea urcare la Mălăiești, aproximativ în aceeași formație de fiecare dată, membrii asociației Hai în drumeție se vedeau deja integrați în specificul locului. Nu-și dădeau bine seama dacă Ion se purta în maniera asta datorită firii lui deschise și ofertante, sau dădea curs unei naturi selective, intuind în ei caractere individuale de încredere.
Poate că de la început existase o dinamică ambivalentă aici, un impuls venit dinspre ambele laturi.
Sau, mai mult, în asociere, firile găseau surse de inspirație ce capitalizau și, în același timp, livrau spre folos comun calități sufletești care, necomunicate, ar fi putut rămâne oarecum sterile. Comunicarea e fecundă, iar prieteniile se nasc prin astfel de asocieri intuitive în care fiecare își regăsește sinele prin ceilalți, cunoscându-se mai bine și îmbogățindu-se pe măsură ce oferă mai mult, lăsându-se, la rândul lui, locuit de ce e mai bun din oferta celorlalți.
Dincolo de cuvinte, sau mai bine zis de sensul lor comun, Ion capta bunăvoințe fără a face eforturi ce țineau, în cazul altora, de elocințe stranii sau expresii sfătoase, la care sunt expuși de obicei amfitrionii ce se iau prea în serios.
Până ce Marian, Nicu, Dorin și co. să se dezme- ticească și să-și ferchezuiască, cu elementare mișcări, apariția în sala de mese – „hop, Ioane, că ai și apărut.”
– Ce vă aduc pentru început? Merge un ceai îmbunătățit cu puțin mai mult rom? Sau poate un gin cu Schweppes?
– Ioane, stai puțin, nu ne îmbulzi. Avem și noi ceva prin straițele noastre.
– Ce aveți voi e treaba voastră.
– Hai, stai aici cu noi.
– Am luat o înghițitură din țuica lui Marian și am plecat. Mă întorc imediat și bem un vin. Între timp, mâncați ceva, să vă cadă bine Apropo de gin: ăia de la Covalact s-au reprofilat pe spirtoase. Știți cum le zice acum? Covagin!
Și uite cum dispare Ion pe ușa ce duce la bucătărie. Iată-l trecând din nou, pentru a dispărea pe holul ce duce către camerele pe care le ocupau el și ai lui. Iată-l revenind, cu mersul sprinten ce-i purta silueta masivă, cu spatele drept, pieptul ieșit, capul lăsat un pic spre înapoi și mâinile arcuite, gata să apuce vreo bancă sau vreo masă, pentru a le poziționa în favoarea clienților ce-l asaltau cu saluturi sau cu scurte observații colocviale.
– Ioane, cum e cu fratele domnului consilier și cu nevasta? Mai ține șandramaua? Acum, că au tot ce le trebuie, a dat dihonia în ei.
Claudiu Ficat Inoxidabil cumpănea între câștig și pagubă la pariuri sportive, iar ca să mai reducă din suspans, adăuga la neprevăzut certitudinea normelor etilice, beneficiind de imunitate hepatică cât să-și merite supranumele. Soția lui, exasperată, intentase ceva cu trimitere juridică. Doar intervenția cumnatului și sfaturile bunului duhovnic o mai putuseră îndupleca, salvând onoarea și integritatea familiei. Primul, făcând parte din protipendada locală, nu-și putea permite luxul nefericirii vinovate a fratelui, dând, în felul ăsta, apă la moară bârfelor sau chiar propagandei opozanților, mai ales în preajma posibilei chivernisiri pe un post mai înalt la centru.
– Cum e, Ioane?
– N-au mai răvășit. Le-a venit mintea la cap.
Cu alte cuvinte, răvășitul oilor nu mai putea oferi modelul pastoral al dezordinii domestice care, după cum se zvonise la un moment dat, pusese la încercare buna rânduială a familiei.
– Ioane, l-a abordat altul de la masa vecină, am auzit că săptămâna trecută a poposit aici, pe la tine pe sus, cuplul oficializat în Țările de Jos. Le-ai aranjat vreo cameră nupțială? Sau poate că ai aflat care el e el și care el e ea?
– Ce să le faci, mă? Amândoi sunt copii faini. Ce treabă am eu? Le-am pus o singură întrebare, mai indiscretă.
– Adică?
– Dacă vor să aibă copii, își vor încerca norocul în Norvegia? Am auzit că pe-acolo au dezvoltat tehnici avansate, ca ambii tați sau ambele mame să-și aducă contribuția genetică.
– Și ce-au spus?
– Au râs. Au spus că sunt prea bătrâni pentru chestii din astea, la frontiera dintre știință și mitologie. Sunt prea inteligenți ca să nu guste din umor cu detașare autopersiflantă.
– Le-ai spus și bancul ăla?
– Nu am forțat nota.
– Care banc? a întrebat un altul dintre comeseni.
– Spune-i-l, Ioane.
– Cum se numește fiul unuia din ăștia? consimțea Ion la jocul de cuvinte.
– ?
– Băiat de băiat.
Tendințelor clevetitoare sau chiar grobiene, Ion avea flerul de a le ține piept cu aerul unei bonomii ce reîmprospăta în permanență atmosfera. Nu era nici el scutit de excese, ba de multe ori devenea provocator cu referirile lui îndrăznețe, însă, în ciuda lor, nu avea darul de a epata decât mințile pudice. Nu-i păsa de afecte prețioase sau de complicații cu etichetă manieristă. Era el însuși în orice împrejurare și așa îl știau și-l prețuiau apropiații.
Crescuse în partea veche a Râșnovului. Casa părintească, cu tinda flancată de camera mare și de „căsuță” – de fapt, o încăpere mai mică având rol de dormitor –, se alătura pâlcului, în aparență mai răzleț, de clădiri simple ce alcătuiau vatra satului. Dobricea, cum i se spunea acestui loc al obârșiei, se întindea pe pantele ce străjuiau valea cu același nume. Jos, în partea dinspre centrul localității, casele păreau mai adunate datorită terenului plat și dimensiunii lor mai generoase. Pe Dobrice însă, din cauza condițiilor oarecum vitrege de construcție, nu casele comprimau spațiul dintre ele, ci, dimpotrivă, relieful dificil făcea ca zidurile să nu se poată întinde mai mult decât de-a lungul și de-a latul celor câțiva metri pe care terenul îi îngăduia cu zgârcenie.
Universul acesta, departe de a fi unul meschin, lăsa să se ghicească, dincolo de linia orizontului apropiat, adâncul și misterul pădurilor înconjurătoare. Dacă accesul dinspre centru se făcea prin capătul văii, domesticind latura aceasta ce comunica cu restul așezării, dinspre celelalte trei laturi nu coborau către case decât liziere și mici poiene, dincolo de care, urcând, natura nu se lăsase îmblânzită decât în parte. În afara vetrei propriu-zise, apăreau și alte intruziuni antropice ce se amplificau temperat, odată cu timpurile mai noi. Mici exploatații forestiere, sistematizate spre eficientizare, dar și în vederea unei oarecare griji pentru mediu, se alăturau îndeletnicirilor mai vechi, prestate de pădurari, vânători și de crescătorii de animale ale căror turme ocupau porțiuni din lizieră. În afara lor, își duceau veacul micile activități în devălmășie, cu scop de subzistență, venite din negura altor vremi și păstrate în actualitate în numele reflexelor ancestrale.
Ion se pomenise în viață aici, în partea asta de lume. Crescuse prin apropierea lizierei aflate la mai puțin de o sută de metri de casă. Până să străbată calea asta, el și ceilalți trei frați ai săi mai mari trebuiseră să împartă perimetrul „căsuței.” Universul micului androceu părea meschin doar din afară, pentru că din interior, până să-și adjudece autonomia, fiecare se simțea integrat unui univers familial ce conferea siguranță.
Familiile începuseră deja să nu mai fie atât de numeroase ca altădată. Patru frați într-o gospodărie nu însemna mare lucru în vremurile de curând apuse. În zilele mai noi însă, era ceva mai mult decât obișnuitul. Se aflau pe linia trasată de binecuvântările Bibliei pe care, chiar dacă nu le luau în seamă, ca niște rebeli ce se respectau, le auzeau de la una dintre mătușile lor, devenită călugăriță.
– Măi gealaților, fiți mândri de neamul vostru. Nu luați în seamă lucrurile mai modeste, condițiile de trai pe care le aveți, gândindu-vă că v-ar trebui mai multe camere sau chiar câte una de căciulă. Auziți ce spune Biblia în cartea Psalmilor cu privire la familiile cu mai mulți copii: „Ferice de omul ce-și va umple casa de copii. Nu se va rușina când va sta de vorbă cu vrăjmașii săi în poartă.”
Sigur că fraților li s-o fi părut stranie observația cu vrăjmașii de la poartă.
– Ce vrăjmași, mă Nicușor? Noi n-am avut niciodată vrăjmași.
– Și cum e aia cu vorba la poartă, Voicule? Ce treabă are una cu alta? Adică, dacă nu sunt mulți copii, tata nu poate sta la poartă fără să-i fie rușine? Asta se potrivește ca aia cu sula și prefectura.
– Și nici măcar nu suntem așa mulți. Dacă am fi fost mai mulți de patru, mai trebuia o „căsuță”.
– Nu cârtiți, gealaților! strigă mătușa la ei, auzindu-i. Parcă aș vorbi cu tătarii. Ce nu pricepeți? Poftim, vă spun alta. Dacă nici acum nu înțelegeți, vai de voi! „Copiii părinților tineri sunt ca săgețile în mâna celui viteaz!”
Chestia cu viteazul le-a plăcut mai mult. În special celor mici, Ovidiu și Ion. Deși născuți prematur, mai încolo, la vârsta adolescenței și până dincolo de ea, la maturitate, se vor dovedi cei mai robuști.
Se simțeau norocoși. Întâmplarea sau pronia îi făcuse receptivi la bucuria de a trăi liniștea căminului în formație completă.
Norocul n-a dat peste ei ca un bulgăre de oportunități care să-i rostogolească pe vreun tăpșan al fericirilor nemeritate. Își duceau existența la fel ca toată lumea. Pășeau pe cale, având parte de segmente drepte sau sinuoase, de suișuri și coborâșuri, fără ca ceva special să le facă viața mai bună. Concursul Fortunei a venit însă ca salvare a firescului printr-o întâmplare cu totul nefirească.
Tatăl, muncitor la uzina chimică, a suferit într-una din ture o intoxicație cu vapori de mercur. S-a încercat, fără succes, resuscitarea la fața locului. Declarat decedat și preluat de ambulanță, a fost depus la morga principalului spital din Brașov. Noaptea, probabil din cauza răcelii mesei de beton pe care zăcea așa-zisul decedat, s-a produs miracolul. Trezit din leșin, complet dezbrăcat, buimac și înghețat, simțind frigul din ce în ce mai acut, a reușit să tragă pe el un cearceaf ce acoperea cadavrul învecinat. A străbătut prin întuneric distanța până la ușă, a bătut cu pumnii, a strigat, a trecut în goană peste infirmierul paralizat de groază și a luat drumul Râșnovului pe jos. Până la cântatul cocoșilor era acasă, copleșindu-i pe ai lui.
A reintrat în lumea celor vii, la început intempestiv, când a dat buzna în casă, apoi sacadat, cu reculuri, trăgând parcă moartea la remorcă, până ce, într-un final, depășind greaua convalescență, a reușit să se desprindă de povara ei. Treptat, a reintrat în firea lucrurilor, regăsindu-și locul dintotdeauna. În cele din urmă, rațiunea suficientă a reușit să înlăture și ultimele aderențe funeste, integrând miracolul înfricoșător al morții în cel luminos al vieții. Întâmplarea nu fusese decât o sincopă periculoasă, surmontată de vitalitatea unui individ cu ranforsări ereditare, transmise până la el de înaintași robuști și sănătoși. Pentru că, nu-i așa, orice lucru, oricât de miraculos ar fi la prima vedere, poartă intrinsec o explicație ce risipește misterul. Măcar la nivelul recuperării evenimentului de către o natură încă neînțeleasă pe de-a-ntregul.
Odată trecută primejdia, familiei nu i-a mai fost indiferent nimic din cele ale domesticității. O vorbă, o seară la cină cu toți membrii în jurul mesei, o plimbare prin pădure, orice și ori-de-cele din recuzita obișnuințelor cotidiene deveniseră evenimente memorabile, irepetabile, bune de pus în albumul imaginar al amintirilor de familie.
Obișnuințele noastre înlătură, de cele mai multe ori, luciditatea benignă ce ne-ar ajuta să gustăm viața din plin, doar pentru simplul motiv că o avem. În numele unor năzuințe false, putem rata firescul ca împlinire. Ce e mai firesc pe lume decât să ai, copil fiind, doi părinți care să te susțină? Iar dacă nu ai parte de asta, oare nu ți-ai dori o asemenea înzestrare? Părinte, copil, soț sau frate, nu alcătuiesc toate astea universul intim și nu-ți oferă de ajuns ca să dai un sens eficient vieții? Poate că da sau poate că nu. Depinde de om. Dacă nu, omul, mai supus modelor ca oricând, ar prefera atunci să ignore natura în numele neo-canoanelor, înlocuind etosul familial cu surogatul înstrăinării. Așa încât, pe genericul mai nou, i s-ar potrivi foarte bine „emanciparea” de valorile perene, considerate desuete, în numele alternativelor relative, aparținând epocii post-adevăr.
S-ar putea totuși ca fericirea să fie după colț. Sau chiar la masă cu tine.
Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025
Scrie un comentariu