Cartea săptămânii

Un paradis regăsit, în vâltoarea istoriei

Scriitorul francez, de origine rusă, Andreï Makine (n. 1957, în Siberia), rapid asimilat de cultura franceză după succesul romanului său Testamentul francez din 1995 (pentru care a obţinut Premiul Goncourt, Goncourt des lycéens şi Médicis) şi devenit academician în 2015, este deja un clasic în viaţă al literaturii franceze, marcând, alături de un Tahar Ben Jelloun, de pildă (de origine marocană, membru în prezent al Academiei Goncourt), acea particularitate a culturii franceze de a asimila – în mainstream – diverse zone culturale şi stilistice. În cazul lui Makine, un exilat politic (cu un doctorat în literatură franceză contemporană la Universitatea din Moscova), fugit de comunismul sovietic, trecut prin situaţii dificile la instalarea lui clandestină la Paris (în 1987, când Tahar Ben Jelloun obţinea Premiul Goncourt), ajunge, iată, membru al Academiei Franceze şi un clasic – prin scriitura lui în acelaşi timp poetică şi sobră – al literaturii franceze.

Andreï Makine scrie aşa cum trăieşte, pentru el viaţa se confundă cu literatura, cu scrisul – am putut constata asta cu ocazia vizitei sale la Bucureşti, când mi-a acordat un interviu[1]. Scriitorul e, prin urmare, şi foarte prolific, iar din nevoia de a încerca şi altceva, de a scăpa de presiunea numelui său consacrat, a publicat romane şi cu pseudonim, asumându-şi o dublă identitate: Gabriel Osmonde (unele dintre acestea din urmă au apărut în română la Editura Univers, în vreme ce o parte considerabilă din cele semnate Andreï Makine sunt publicate la Editura Polirom).

Dar aici va fi vorba de cel mai recent roman semnat de Andreï Makine, Arhipelagul altei vieţi (Éditions du Seuil, 2016), apărut anul acesta la Editura Polirom, în traducerea lui Daniel Nicolescu – roman pe care vi-l propun drept cartea săptămânii pe Literomania. Arhipelagul altei vieţi e un roman tulburător prin faptul că Makine se întoarce la origini – după mulţi ani de ocultare a tinereţii sale sovietice –, dar şi prin calitatea literară a cărţii, un splendid roman poetic, un concentrat de scriitură lirică şi melancolică marca Andreï Makine.

Dincolo de evocarea anilor ’50 sovietici, Arhipelagul altei vieţi e – datorită ramei narative, a vocii tânărului protagonist care-l va introduce în scenă pe Pavel Garţev, adevăratul protagonist al poveştii – un roman de formare, de iniţiere în viaţă, cu ocazionale accente de moralist (notaţii privitoare la condiţia, dar şi la natura umană). Naratorul, un tânăr absolvent de… geodezie în Uniunea Sovietică, e nevoit să plece, pentru a-şi face stagiul, undeva la capătul lumii, mai bine zis la Tugur, la marginea URSS: „Tugur se afla, de fapt, în fundătura unui golf împrejmuit de înălţimi muntoase şi care se deschidea (…) spre o modestă mare interioară, despărţită de un mărunt arhipelag de Marea Ohotsk, ea însăşi izolată de Pacific”. La o săptămână de la sosire, tânărul surprinde venirea pe insulă a unui călător misterios, pe care decide să-l urmărească – e începutul unei veritabile iniţieri, cu conotaţie existenţială şi politică în acelaşi timp:

„Nu-l deosebea nimic de locuitorii din Tugur, cu excepţia, poate, a pelerinei cu glugă din piele lucioasă. Faţa lui arsă de vânt era cea a unui nomad; aici însă, între mare şi păduri, nimeni nu era sedentar.

Cu toate astea, părea străin de mecanica umană pe care o înţelesesem graţie gâlcevii dintre profesorii noştri: joc al dorinţelor, competiţie a orgoliilor, comedie a postúrilor – tot ceea ce credem că reprezintă viaţa. Ciudăţenia lui te ducea cu gândul la un alt fel de curgere a timpului, părea că şterge numele obişnuite ale fiinţelor şi lucrurilor…”.

Pe urmele necunoscutului, impresionat de stranietatea acestuia, tânărul narator nu-şi doreşte decât să fie „în locul lui”: „să fiu în locul lui, să trăiesc această linişte, să înţeleg, fără cuvinte, sensul aşteptării mele de-aici şi de-acum”.

Naraţiunea capătă, încă de la început, cum se poate vedea, accente iniţiatice şi metafizice, iar necunoscutul îi va deschide naratorului calea către o poveste nu numai politică – fiindcă e vorba de un caz de represiune politică, sovietică –, dar şi general-umană, pentru că – ne spune Makine, cu fiecare ocazie – „îndărătul jocurilor, deopotrivă brutale şi hazlii, ale istoriei” par a se ascunde resorturile naturii umane (ură, răzbunare, gelozie, invidie etc.). Arhipelagul altei vieţi este, de fapt, povestea necunoscutului (din tinereţe, din anii ’50, stalinişti), care capătă şi un nume, Pavel Garţev: „În 1952, în mijlocul războiului din Coreea, rezervistul Garţev – rezumă naratorul la finalul cărţii, patruzeci de ani după întâlnirea lui cu Garţev – ajunge într-un cantonament unde soldaţii sunt instruiţi să facă faţă unui război nuclear. Din pricina acestor manevre, populaţia locală de negidali a fost strămutată, alungată de pe pământurile ei… Oamenii sunt resemnaţi, acceptă să intre într-un colhoz. O tânără, Elkan, se împotriveşte, se răscoală, aşa că e trimisă într-un lagăr”. În timpul transferului, evadează, iar Pavel Garţev – trimis de către superiori, care nu prea îl au la inimă, pe urmele evadatei – o va găsi şi se va îndrăgosti de ea. Cei doi îndrăgostiţi se vor retrage pe insula Şantar, o insulă izolată de la marginea extrem-orientală a URSS, acolo unde o anomalie magnetică (acul busolei se învârte întruna, fără să indice nordul) îi ţine departe de soldaţii sovietici şi de toţi cei care i-ar putea găsi.

Aici se află „arhipelagul altei vieţi”: o viaţă-alternativă la regimul politic sovietic, la ideologie, asuprire şi crime, dar şi, cum spune naratorul, la „cruzimea lumii” înseşi. Insula neştiută, şi protejată de clima potrivnică, e un fel de paradis pierdut şi regăsit, un loc situat în afara timpului, în afara jocurilor de putere ale oamenilor („tot ceea ce credem că reprezintă viaţa”), aflat numai sub semnul iubirii celor doi (un fel de pereche primordială). Ipoteza acestui loc utopic impresionează, în romanul lui Makine (un om trecut prin comunismul sovietic), aşa cum impresionează imaginea cuplului de îndrăgostiţi extraşi din timp şi din istorie – ca soluţie la cruzimile oamenilor/istoriei (a se retrage din joc, a nu face jocul, a miza pe iubire, pe iubirea arhetipală). E, probabil, o imagine utopică (şi tipică romantismului), dar e şi una foarte poetică (de altfel, sfârşitul acestui cuplu e păstrat în ambiguitate, ei par a exista la nesfârşit pe insula lor paradisiacă): romanul lui Makine conţine – şi cu asta voi încheia – descripţii poetice de o mare frumuseţe: taigaua, peisajele insulare şi pustietăţile extrem-orientale, ce redau, mai bine decât orice altceva, singurătatea omului (dar şi lipsa lui de însemnătate, în ciuda ambiţiilor istoriei sale) în universul infinit.

[1] Interviul poate fi citit în volumul meu Scriitori francezi la Bucureşti – interviuri, Editura Vremea, Bucureşti, 2014.

Andreï Makine, Arhipelagul altei vieţi, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2017, 256 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu