Cartea psihedelică a lui Marius în Anzi

APUKUNAS este numele unui spirit incaș pe care Marius Chivu l-a visat (ori inventat, nu mai contează) când a demarat călătoria sa andină (Trei săptămâni în Anzi, Humanitas 2016). De la Apukunas îi vin călătorului tot felul de senzații revelatorii ori, dimpotrivă, coșmarești, pe care le povestește concentrat. Am citit cartea de călătorie de parcă Marius Chivu ar fi fost chiar el Apukunas pentru mine. Și nu mărturisesc în zadar lucrul acesta, ci dintr-un motiv bine întemeiat: jurnalul acesta de călătorie are un efect psihedelic pentru cititor. Autorul oficial, călătorul și jurnalistul lăuntric (trei într-unul) se dezic la un moment dat de șamanismul pragmatic, se delimitează de escrocheriile camuflate în America de Sud ori în cea Centrală de falși vraci al căror scop este să manipuleze (financiar) ori amăgească (simili-religios). Un subcapitol este scris intenționat cu majuscule emfatice, pentru a fi punctată nedorința de a face din călătoria prezentă o inițiere mistică. Între cei blamați auctorial este și Carlos Castaneda, chiar dacă volumele acestuia nu sunt altceva decât niște ficțiuni șamanice. Paradoxul este acela că jurnalul lui Marius Chivu are un efect intens, de peyote sau de ciupercă halucinogenă, exact ca într-un ritual șamanic (real), chiar dacă o astfel de ceremonie este loc comun deja în zona scrierilor șamanice specifice, etnologice, antropologice etc. Cine citește cele Trei săptămâni în Anzi are senzația că a participat la un antrenament intens de alpinism șamanic, deși acesta nu se dorește a fi neapărat revelatoriu, ci poate fi și doar o questa mică, o căutare lăuntrică gingașă. Călătorim ca să ne (auto)găsim (mai aproape sau mai departe sau aflându-ne între lumi), o știe și o spune și autorul jurnalului.

La senzația psihedelică indusă de această carte participă aromele și culorile năucitoare pe care Marius Chivu le descrie, în fiecare piață de mărfuri în care ajunge, în fiecare colibă de pe munte, pe fiecare tarabă, în fiecare colț, la fiecare tavernă. Comerț stradal, gastronomie băștinașă, obiecte, artefacte, până când și kitschul este ispititor, fiindcă aparține unui carnavalesc tangibil al zonei. Oriunde, oricum, oricât de puțin, miresmele (sau, uneori, miasmele) erup, se încolăcesc, înfășoară nările și taie sau întretaie fruntea. Trei săptămâni în Anzi este o carte sinestezică și un mic manual despre arome, iar aromele se ivesc și din puzderia de peisaje. Nu voi relata aici despre peisajele tăcute și tăioase, întrucât ar fi ca și cum aș oferi doar cioburi și fărâme. Am fost captivată mai ales de lucrurile mărunte și de gesturile sfioase, cu încărcătură totemică, din carte. Un astfel de gest este felul în care călătorul își leagă de pantaloni basmaua bunicii Margareta, găsindu-se el tocmai la intrarea în Machu Pichu. Într-un fel, o poartă cu sine pe bunica Margareta ca într-un basm cu un cal năzdrăvan care scoate obiecte fermecate din ureche. Nici țuica bunicului Toma nu e de lepădat, pe crestele de la Machu Pichu, fiindcă are rostul de prohod.

Călătoria andină a lui Marius Chivu a mizat pe trăit și nu pe muzeificat, dacă este să îi preiau o formulă antagonică menționată sub semnul lui Apukunas. Nemijlocitul este categoria etico-estetică a călătorului autentic. Călătorul este un potecaș (tare mi-a plăcut cuvântul acesta), iar Marius Chivu nu se sfiește să fie exact așa ceva, dacă poate fi exactitate într-o astfel de stază trecătoare. Un potecaș este apt să îl găsească inclusiv pe nonagenarul senor Maximo, care a pescuit odinioară cu Hemingway. Marius Chivu nu are de unde să știe, dar în rucsacul pe care l-a purtat în Anzi am fost și eu, iar textul meu de acum despre acest lucru mărturisește. Așa încât nu îmi rămâne decât să spun în quechua un lucru pe care l-am învățat din cartea de-acum: Tupananchiscama!