Cartea săptămânii Nr. 205

Exilații lui W.G. Sebald

Reach content for Google search „W.G. Sebald”, „emigrantii”, „w.g. sebald carti”

„A-ți aminti îmi pare adesea ca un soi de prostie.
Capul ți-e greu, buimac, de parcă n-ai privi îndărăt printr-un șir întreg
de cămări ale timpului, ci de la mare înălțime în jos spre pământ,
dintr-unul din acele turnuri care se pierd în cer.”
(W.G. Sebald, „Emigranții”)

 

Opera de ficțiune a lui W.G. Sebald nu este una masivă. Dimpotrivă, formată din câteva volume, mai exact patru – „Vertigo” (1990), „Die Ausgewanderten”/ „Emigranții” (1992), „Die Ringe des Saturn”/ „Inelele lui Saturn” (1995) și „Austerlitz” (2001) –, ea a reușit să-l impună pe Sebald ca pe unul dintre cei mai importanți scriitori ai sfârșitului de secol XX. Și nu-i de mirare – cărțile lui W.G. Sebald, adevărate cutii negre, conțin fantasmele și umbrele care au marcat un întreg secol, exprimate într-o notă delicată, fină, lipsită de asperitățile atitudinilor radicale și justițiare.

Reach content for Google search „w.g. sebald”

Dintre volumele enumerate mai sus, „Austerlitz” este le chef-d’œuvre, acea carte în care stilul lui Sebald se manifestă în toată splendoarea lui, atingând cote pe care volumele anterioare doar le anticipau. Totuși, ele nu trebuie ignorate, existând un fir roșu, cel al memoriei și al unei melancolii incurabile, care străbate toate cele patru volume și fără de care „Austerlitz” nu ar fi existat.

Publicată în 1992, „Die Ausgewanderten”, apărută în română la Editura Art, în 2019, în traducerea lui Alexandru Al. Șahighian, cu titlul „Emigranții”, a fost o apariție inedită, stranie, în peisajul literar al anilor ’90 ai secolului trecut. Lipsită de furie, de resentimente, discretă și de o delicatețe anacronică, construită cu atenția aproape patologică a unui ceasornicar, „Emigranții” se revendică dintr-o tradiție străină literaturii anglo-saxone și americane, evitând, în același timp, obiectivismul și detașarea unui Heinrich Böll, dar și construcția narativă de dimensiuni impresionante a unui Günter Grass. Mai degrabă, e de regăsit în acest volum stilul unui Thomas Bernhard, lipsit însă de notele acute ale acestuia din urmă. De asemenea, Sebald mai are ceva în comun cu scriitorul austriac: cărțile celor doi s-au bucurat de o receptare mult mai entuziastă în afara spațiului lor cultural. Traduse în engleză, cărțile lui W.G. Sebald au cunoscut un succes enorm mai ales printre intelectualii americani, care l-au transformat, la un moment dat, pe prozatorul german într-un star literar.

Sebald, un scriitor cu o personalitate discretă, nu s-a lăsat sedus de gustul succesului. Din păcate, nici destinul nu i-a permis să se bucure prea mult de acest succes. A murit într-un accident de mașină, în 2001 – anul în care a apărut „Austerlitz” –, la numai 57 de ani.

 

Cu toate astea, după cum am constatat din ce în ce mai des, anumite lucruri își au felul lor de a reveni în amintire, nesperat și pe neașteptate, deseori după o foarte îndelungată absență.

W.G. Sebald

 

Revenind la „Emigranții”, volumul conține patru povestiri, patru mărturii sau, mai bine zis, minibiografii (ori „documentare ficționale”, cum le-a numit autorul însuși), însoțite de diverse fotografii care marchează parcursul biografic al personajelor din carte – marcă a stilului lui W.G. Sebald. Ca și Nabokov, Sebald folosește, iată, ca pretext viețile unor oameni simpli pentru a construi adevărate drame, fără uși de evacuare, fără plase de siguranță.

În prima povestire, protagonistul, doctorul Henry Selwyn, soțul proprietăresei casei în care locuiește naratorul, îi mărturisește acestuia din urmă secretul originii sale evreiești, familia sa emigrând din Lituania în Anglia, deși intenția inițială a familiei era de a ajunge în America. Bănuiește că tocmai originea sa, pe care a ascuns-o și de soția sa mult timp, a fost cea care i-a distrus căsnicia. Pe parcurs, însă, naratorul descoperă alte indicii, la început discrete, despre o altă posibilă sursă a melancoliei incurabile a doctorului Selwyn, melancolie care îl va împinge, în cele din urmă, la sinucidere. Este vorba despre un bărbat, un ghid montan, Johannes Naegeli, cu care doctorul a străbătut în tinerețe, în vara lui 1913, Alpii elvețieni, și a cărui moarte i-a provocat o gravă depresie – bănuim chiar o relație homosexuală între cei doi, neconfirmată însă. Mai încolo, după ani de la moartea doctorului, naratorul va afla întâmplător dintr-un ziar că „ghețarul Obraar scosese la iveală rămășițele pământești ale ghidului montan Johannes Naegeli, dispărut din vara lui 1914”: „Iată deci cum se reîntorc cei morți. Uneori, ei reapar din ghețuri după mai bine de șapte decenii, zăcând pe marginea morenei – o grămăjoară de oseminte lustruite și o pereche de bocanci țintuiți”. Uneori, pare a fi concluzia naratorului, fantomele memoriei caută o fisură în realitatea noastră pentru a-și mai face apariția în această lume pentru o ultimă dată, ca mărturii ale unor povești atât de comune și de discrete, dar încărcate, în discreția lor, de o frumusețe care nu este una spontană, ci șlefuită de curgerea anilor.


Cinci minute (video) cu Ioana Bâldea Constantinescu despre „Cum să gândești ca un împărat roman”

 


Motto-ul celei de a doua povestiri, „Paul Bereyter”, poate fi, la fel de bine, și al primei povestiri (sau al celorlalte două din volum): „Există nebuloase pe care nu le deslușește niciun ochi” (Jean Paul Richter). Paul Bereyter din satul S. a fost învățătorul naratorului, narator care, peste ani, în încercarea sa de a elucida misterul sinuciderii învățătorului său, va afla povestea vieții lui Bereyter. Din nou un martor (care, de această dată, va fi și un investigator), din nou o poveste de spus, poveste cu un început care anunță, la o primă privire, o anchetă de tip detectivistic, dar mereu anchetatorul din proza lui Sebald este unul care caută și găsește drame, acele drame discrete și tragice în același timp, care provoacă nostalgii incurabile  sau torturează conștiințe. Protagoniștii acestor povești nu sunt nimic altceva decât niște exilați, pentru care viața nu mai reprezintă decât o anticameră a morții:

„În ianuarie 1984 mi-a parvenit din S. știrea că în seara de 30 decembrie, deci la o săptămână după a șaptezeci și patra sa aniversare, Paul Bereyter, învățătorul meu din școala primară, își pusese capăt vieții la mică distanță de S., așezându-se în fața trenului în locul unde linia de cale ferată face o curbă ieșind din păduricea de răchite și se avântă în câmp deschis. Necrologul, apărut în foaia de mică publicitate sub titlul «Doliu pentru un concetățean îndrăgit» și care mi-a fost trimis deîndată, nu menționa nicidecum faptul că Paul Bereyter își făcuse seama – de bunăvoie sau sub constrângerea unui impuls autodistructiv –, amintind doar de meritele defunctului, de grija susținută acordată elevilor săi, care depășea cu mult îndatoririle unui dascăl, de pasiunea pentru muzică, de creativitatea sa și de altele asemenea. Fără a da și alte detalii, în necrolog se mai spunea totuși că cel de-Al Treilea Reich îl împiedicase pe Paul Bereyter să-și exercite profesiunea de pedagog. Această constatare cu totul incidentală și de sine stătătoare, ca și maniera brutală a sinuciderii au fost motivul pentru care, în anii ce-au urmat, m-am gândit tot mai des la Paul Bereyter și pentru care, în cele din urmă, redeșteptându-mi toate amintirile foarte dragi pe care le aveam despre el, am încercat să-i aflu povestea necunoscută mie”. Sau cum ar fi spus naratorul din prima povestire: „Cu toate astea, după cum am constatat din ce în ce mai des, anumite lucruri își au felul lor de a reveni în amintire, nesperat și pe neașteptate, deseori după o foarte îndelungată absență”.

Nu voi insista și asupra celorlalte două povestiri din „Exilații”, la fel de intense, la fel de puternice. Voi spune doar că tema memoriei, dar și a morții se regăsesc în egală măsură și în celelalte două. Viețile personajelor din povestirile lui Sebald sunt reduse, așadar, în cele din urmă, la un singur eveniment, acel eveniment – o întâlnire, o decizie, un gest – absorbind, asemenea unei găuri negre, toată energia vitală a „victimei”, lăsând în loc un secret, o taină, un lucru care nu poate fi rostit pe deplin, de unde și frumusețea și ineditul prozelor lui W.G. Sebald: „Ca de-atâtea ori când ne apar în vise, morții erau tăcuți, părând nițel mâhniți și abătuți. De altfel, se comportau ca și cum condiția lor de exilați din această viață, dacă se poate spune așa, ar fi un teribil secret de familie ce nu trebuia dezvăluit cu niciun preț. De cum mă apropiam de ei, se topeau dinaintea ochilor mei, nelăsând în urma lor decât locul gol pe care tocmai îl ocupaseră”.

W.G. Sebald, „Emigranții”, traducere de Alexandru Al. Șahighian, Editura Art, 2019

 

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. În 2019, a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: