Lionel Duroy: „Cred că sunt asemenea lui Sebastian, un om care tremură în viaţă” (I)

În perioada 1-6 octombrie, scriitorul francez Lionel Duroy a venit în România ca invitat al FILIT 2019, al Institutului Francez din România și al Editurii Humanitas Fiction. Marți, 1 octombrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu a avut loc – în prezenţa autorului – lansarea romanului său „Eugenia” (Editura Humanitas Fiction, 2019, Colecţia „Raftul Denisei”, traducere de Simona Modreanu), la care au participat Mihaela Dedeoglu, jurnalist cultural, și Adina Dinițoiu, critic literar – întâlnire moderată de Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction. Publicat în 2018 la Éditions Julliard, romanul „Eugenia” de Lionel Duroy impresionează prin faptul că readuce în prim-plan vocea lui Mihail Sebastian – cea din „Jurnal”, în principal, dar şi din „De două mii de ani”, din „Accidentul”, din „Steaua fără nume” etc. –, readucându-l în atenţia francezilor pe Sebastian, dar şi prin modul curajos şi foarte documentat în care ilustrează anii ’30-’40 româneşti, dominaţi de ascensiunea extremei drepte şi culminînd cu pogromul de la Iaşi din 1941. Vă propun mai jos prima parte a interviului pe care l-am realizat cu Lionel Duroy la Bucureşti, după lansarea romanului – e vorba de al doilea interviu pe care mi l-a acordat scriitorul, la distanţă de un an. Primul interviu a apărut anul trecut în revista „Observator cultural” (22.06.2018) înainte de traducerea cărţii în româneşte, şi poate fi citit aici şi aici. (Adina Diniţoiu)

„Cred că sunt asemenea lui Sebastian, un om care tremură în viaţă”

Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy

Odată publicat romanul (şi tradus, iată, în româneşte), v-aţi eliberat de el, v-aţi eliberat de Mihail Sebastian sau locuieşte în continuare în dvs.?

Într-un anumit fel, cartea pune capăt emoţiei pe care am resimţit-o descoperindu-l. Cred că există o adevărată fraternitate între Sebastian şi mine, şi faptul de a-l fi citit a fost ca şi cum aş fi descoperit un prieten – cu multă poezie, şi mult regret că nu ne-am putut cunoaşte. Am puţini prieteni în viaţa mea, e complicat pentru mine să am prieteni, şi în cea mai mare parte a timpului, cărţile reprezintă, pentru mine, prietenii mei. Am început să scriu la 20 de ani, în compania lui Knut Hamsun, un scriitor pe care îl ador, care m-a ajutat mult să scriu – dar era un scriitor mort de multă vreme. Apoi am călătorit cu Thomas Bernhard, scriitorii m-au acompaniat adesea în munca mea, iar descoperirea lui Sebastian a fost considerabilă, în acest sens, pentru că am regăsit la el atâtea lucruri la care mă gândesc şi eu, atîtea lucruri pe care le-aş putea scrie eu însumi, pe teme profunde, în special legate de relaţiile amoroase cu femeile – am regăsit o întreagă sensibilitate de acest gen, în raport cu tremurul vital (le tremblement vital) pe care-l poţi resimţi în viaţă; eu cred că sunt asemenea lui, un om care tremură în viaţă. Ştiu ce înseamnă să tremuri în viaţă: altfel spus, ştiu cum e atunci când emoţiile te fac să tremuri – şi am citit toate aceste lucruri în „Jurnalul” lui Sebastian. E motivul pentru care am ştiut, citindu-i „Jurnalul”, că voi scrie un roman, care să fie întrucâtva destul de apropiat de romanul pe care l-ar fi scris, poate, dacă n-ar fi murit. Nu ştiu, dar în orice caz, ţin enorm la el.

L-aţi contactat pe editorul francez al „Jurnalului” lui Mihail Sebastian (Stock), propunându-i o reeditare a cărţii, care să conţină note explicative pentru mai buna înţelegere a contextului politic interbelic şi a destinului scriitorului român – aţi primit un răspuns de la el?

A răspuns prin telefon, le-a telefonat editorilor mei, spunându-le că i-ar plăcea să citească romanul scris de Lionel Duroy, prin urmare, i s-a trimis manuscrisul (era înaintea publicării cărţii), dar între timp nu am primit nici un răspuns, aşa că, din păcate, nu pot să vă spun dacă „Jurnalul” lui Sebastian va fi reeditat şi însoţit de note pertinente, care să-i permită cititorului francez să înţeleagă contextul şi pe autorul lui. Dar editorul lui Sebastian e un om de afaceri şi nu-i pot promite că „Jurnalul” lui Sebastian reeditat va fi un succes de vânzări, aşa că nu ştiu dacă va fi de acord… Însă prietenul meu, Petruş Costea, care e de fapt editorul „Jurnalului”, şi care e foarte apropiat – ca şi mine – de Micky Sebastian, care e nepoata lui Mihail Sebastian, are acces, în acest moment, la manuscrisul original al lui Mihail Sebastian şi se gândeşte la realizarea unei ediţii româneşti complet adnotate. Din momentul în care ediţia românească integral adnotată va exista, vom putea foarte bine s-o traducem în Franţa.

Care a fost receptarea cărţii pe parcursul acestui an de la publicare?

Receptarea cărţii a fost în acelaşi timp importantă, considerabilă, dar şi dezamăgitoare. Un ziar precum „Le Monde” a consacrat, de pildă, o pagină întreagă romanului „Eugenia” – întreaga pagină de deschidere din „Le Monde des livres” a fost dedicată cărţii mele. Şi în plus puseseră şi o bandă care anunţa cartea pe prima pagină a ziarului. Era un mod de a spune că cel mai mare cotidian francez semnala importanţa acestui roman. Mai mult, am fost invitat la toate emisiunile de radio şi televiziune pentru a vorbi despre el. Dar ceea ce m-a întristat a fost faptul că cititorii francezi nu ştiau nimic despre România. Am primit foarte multe mesaje de mulţumire din partea cititorilor, pentru că le-am dezvăluit un episod total necunoscut, din timpul războiului, din România. M-a întristat acest lucru, pentru că eu cunosc bine legăturile dintre România şi Franţa, începând cu Primul Război Mondial sau chiar cu Napoleon III, şi m-a întristat să văd că, în 2020, vorbind despre un capitol din istoria României, părea că le vorbesc francezilor despre ceva extraterestru. Nu-mi place imaginea României care se construieşte în Franţa în rândul tinerei generaţii, în acest moment. Parizienii vorbesc despre hoţii de buzunare de la Gare du Nord cu termenul de români („A, ţi-a fost furat telefonul mobil de un român?”). E insuportabil: mai întâi că nu poţi şti cine a furat telefonul, apoi presupui că e vorba de cineva din comunitatea romă, iar mai departe, de la comunitatea romă ajungi la… toţi românii (care ar fi nişte hoţi)! Cred că aici e o muncă de făcut de către Institutele Culturale – Român şi Francez pentru a restabili imaginea României în Franţa.

Ştiu că v-aţi documentat şi aţi aflat că prenumele feminin Eugenia era frecvent în interbelicul românesc. V-a fost greu să alegeţi numele protagonistei?

Pot să vă spun doar un lucru: uneori, la începutul unui roman, poate dura ore până aleg prenumele personajelor mele (feminine sau masculine). Numele personajelor reprezintă ceva foarte important, e vorba de o senzualitate extremă pe care ele o emană. De altfel, în toate romanele mele, prenumele naratorului (un alter ego al meu) se schimbă tot timpul. În funcţie de roman, mă numesc Augustin, Paul, Luc, William etc. Cât despre personajele feminine, aleg nume care mă ating, care îmi plac, care au o feminitate a lor: Claire, Agnès etc. Dar când am găsit numele Eugenia, am ştiut imediat că e prenumele care-mi trebuie! Am ştiut că, vreme de un an, pot trăi alături de Eugenia.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu

Partea a doua a interviului – în numărul viitor.