Blitz-proze

Cartierul şi cîinii (II)

Cartierul şi cîinii (II)

Didi dă din coadă şi începe să latre, atunci cînd pe micuţul ecran apare chipul şopîrlos al lui Băsescu. Reacţia ei este contradictorie. Adică, mişcatul cozii e semn de prietenie, de poftă de joacă, pe cînd lătratul e răstit, nervos, ameninţător. Patrupedul meu reacţionează oarecum mimetic.

Primul matelot al ţării este şi el o apariţie mînjită de contraste. Zîmbetul subţire şi mieros îi încreţeşte colţurile ochilor și îi dă un aer de băbuţă blîndă, recent pensionată. Dar privirile îi sînt constant lunecoase, propulsînd neîncredere, iar vocea are stridenţe ameninţătoare care zgîrie timpanul. Filmat de la brîu în sus, nu se vede dacă mişcă din coadă.

Aceeaşi reacţie o avu căţeaua mea, cînd prin dreptul ferestrelor începură să zboare obiecte neidentificate. Nedumerit, m‑am repezit să descifrez misterul. Fu rapid dezlegat. Obiectele zburătoare erau… brazi. Ah, ce titlu genial de proză: „Luna în care zboară brazii…!”. Am fost entuziasmat, iar Didi la fel.

Locuitorii din cartier sînt plini de iniţiative, au idei îndrăzneţe, dovedind spirit întreprinzător. Unii dintre ei, pentru că nu toţi pot fi la acelaşi nivel de gândire. Brăduţul de Crăciun, după ce evenimentul a fost consumat şi bomboanele de pe el aşijderea, devine nefolositor şi atunci, poc cu el afară pe fereastră! Zboară în răsuciri fanteziste, cu ambalajele de bomboane fluturînd în vînt, cu bucăţele de vată şi chiar fragmente de globuri. Unii se opresc printre crengile copacilor din jurul blocurilor, alţii ajung la sol, înfigîndu‑se în zăpadă în diverse poziţii de‑a dreptul artistice. Astfel, peisajul cartierului e mereu viu, într‑o continuă transformare, că nu apuci veci să te plictiseşti. Cred că şi președintele țării ar mîrîi, entuziasmat, la această iniţiativă a blochiştilor, care simplifică lucrurile şi drămuieşte eforturile fizice.

Dar cum ar reacţiona președintele, aflînd de ideea înfiinţării Partidului Oamenilor Cinstiţi? Şi‑ar pocni chelia, speriind cele cîteva fire de păr lipite acolo şi ar zîmbi, gîndindu‑se că e o idee a naibii de bună, cum de nu i‑a trecut întîi lui prin minte aşa ceva. Apoi ar mormăi insidios, ideea se poate cumpăra, nu‑i mare scofală, valută să fie. În asemenea chestiuni nu se înşală, deoarece el ştie cel mai bine că din ţara asta orice se poate vinde.

Cobor cu Didi cele şapte etaje, pe jos. Liftul e înţepenit undeva pe traseu. La patru mă întîlnesc cu o doamnă care îşi tîrăşte punga menajeră. O ştiu vag, din vedere. Are un cap de parcă cineva i‑a răsturnat acolo o oală cu sarmale.

„Vai, ce cuţu’ drăguţ, gîngureşte ţuguindu‑şi buzele, ce rasă e?” Răspund fără a clipi, „e tricolor francez!”

M‑am prins eu că‑i rasă nobilă, după cît de ţuguiat îi este capul, mă flatariseşte doamna. Lipsită de ruşine, Didi o miroase între fese. Botul ei lunguieţ aproape că dispare între dealurile umflate, dodoloaţe. Doamna roşeşte, se impacientează şi concluzionează: însă tot mai bun e un ogar mioritic, are mai mult bun-simţ! Drept răspuns, Didi scapă un vânt care, datorită rezonanţei holului, seamănă cu un mîndru sunet de trompetă. Un nestăvilit sentiment patriotic îi umflă pieptul doamnei care începe să se rostogolească pe scări.

 

Cartierul şi cîinii (III)

Ăsta‑i cartier de cartier, explică Grasul, iar Didi dă veselă din coadă, aprobîndu‑l. Grasul are o sută douăzeci de kilograme. Cap ţuguiat, adică rasă nobilă, vezi bine, ca şi Didi, păr negru lins, à la mafioţii italieni din alte vremuri. Burtă cît patru, braţe păroase şi două picioare cît două trunchiuri de copac, care mereu se lovesc la genunchi în timpul mersului legănat, de raţă. Are o voce destul de subţire, într‑un contrast hilar cu întreaga sa înfăţişare. Fruntea nu‑i este tocmai îngustă, semn că se mişcă oarece în spatele ei. Cîinii îl respectă, atît cei fără stăpîni, cît şi ceilalţi, spălaţi, periaţi, pupaţi zilnic.

Cu mersul său de orătanie uriaşă, Grasul cartierului e o apariţie care impune. Nimeni nu ştie dacă lucrează undeva şi, bineînţeles, nici nu‑l întreabă, e problema lui. Nu l‑am văzut vreodată hrănind cîinii vagabonzi, aciuaţi pe lângă tarabe, printre blocuri ori printre hidoasele garaje din tablă ruginită. Cu toate acestea, după cum ziceam, atît Didi a mea, rasă „tricolor”, cît şi alţii, nu‑l mîrîie, nu‑l latră, ba chiar încearcă să‑i zîmbească, mişcînd coada ori ciotul, fiecare ce are. Misterioasă este, uneori, gîndirea cîinească.

În urmă cu cîteva zile, l‑am întîlnit pe Gras pe una dintre alei, în timp ce‑mi plimbam căţeaua căreia tocmai îi cumpărasem o curea roşie la gît, să nu fie deocheată. Am uitat să spun că Grasul e un tip informat, ştie tot despre oamenii din cartier, parcă ar fi un dulap cu rafturi şi dosare ale fostei şi actualei Securităţi. Avea o servietă uriaşă în mîna dreaptă, umflată ca şi burta lui. M‑a oprit, cu un gest larg, şi‑a desfăcut geanta şi a scos de acolo un calendar mititel.

„Uite, şefule, un calendar pe care ţi‑l fac cadou.”

Zîmbea enigmatic, şiret, perfid, de mă lăsă mască. De ce‑mi face un cadou? N‑am apucat să‑l întreb, mi‑a ghicit întrebarea pe buze şi a continuat:

„E un calendar micuţ pe care l‑au scos ăia de la biblioteca judeţeană a oraşului nostru. Sînt acolo, o să vezi, înşiraţi scriitorii din oraș care au împlinit o vîrstă frumoasă. Eu ştiu tot despre blochiştii din cartierul meu, pricepi? Și despre tine știu, da?  În schimb, serviciul de informare, cum îi zic eu, că sună bine, şi de documentare al bibliotecii habar n‑are. Ăia sunt urechişti, te asigur eu…”

„De ce?” îndrăznesc să întreb.

„Pe tine te‑au lăsat pe dinafară! Ca și cum nu exiști… Or fi făcut‑o intenţionat, să nu afle gagicile ce vîrstă înaintată şi rotundă ai, sau…”

„Precis de aia”, l-am întrerupt pe Grăsan, iar Didi a aprobat, printr-un lătrat scurt şi un zîmbet larg.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

1 comentariu

  • Ce vremuri !!! Pe grăsan îl știa tot cartierul, inclusiv seterul meu Egan care-l mai lua din când în când în cătare gata de atac. Din fericire nu a “lansat” niciodată. Cât despre Didi ce mai spun, era preferata lui Egan.

Scrie un comentariu