București. Locuri și ecouri

Castelul prinţesei adormite din spatele Pieţei Amzei

Câteva vorbe, din când în când, care să le amintească bucureștenilor că trăiesc într-un oraș frumos. Cu o istorie respectabilă, veche de peste 550 de ani. Cu o identitate aparte, pe care mulți – și deseori chiar edilii orașului – o ignoră și o distrug, deși face parte dintre lucrurile care dau preț unui loc, unei comunități.

Cine dă colţul de pe Calea Victoriei pe strada Biserica Amzei, luând-o spre Piaţa Amzei de nepieritoare amintire, vede – sau de obicei trece cu vederea –, la numărul 4 al acestei străzi, un impozant palat, aşezat foarte nefericit, înghesuit, mai bine zis, între două blocuri. Arată ca palatul unei prinţese adormite, condamnat la tăcere pentru 100 de ani. Singurătatea în care e cufundat pare a spune irevocabil: „Plecaţi!”.

Este casa Christopoulos/Scarlat Arion. Casa a fost adusă ca zestre la căsătoria Caterinei Christopoulos, stră-strănepoată a poetului grec Athanasios Christopoulos, cu politicianul Scarlat C. Arion (1868-1937), fiu al unei vechi familii boierești, devenit mai târziu senator. Cei doi soți vor avea doi fii și o fiică. Fiul cel mai mare, arhitectul Vasile Arion (1902-1977), este cunoscut pentru colaborarea sa cu arhitectul G.M. Cantacuzino la proiectarea clădirilor Hotelului Rex din Mamaia și la cea a blocului Carlton din București. Cel de-al doilea fiu, Radu Arion (1904-1991), diplomat, ambasador al României la Atena, este și el cunoscut pentru gestul curajos pe care l-a făcut în 1946, refuzând să se întoarcă în România la chemarea guvernului impus de ocupantul sovietic și luând din ambasadă arhiva, pe care fiul său a înapoiat-o României după 1989. Fiica lui Scarlat Arion, Sofia (1909-1989), s-a căsătorit în 1942 cu prinţul Grigore Basarab Brâncoveanu (1913-2002). Frumoasa casă tradițională, construită pentru viața armonioasă a unei familii înstărite, păstrează, poate, pe undeva, prin cotloanele ferite, amintirea sărbătorilor, a balurilor și, poate, pe cea a convorbirilor de taină între politicieni, în atmosfera tihnită a bibliotecii. Fapt e că senatorul a fost, la un moment dat, nevoit să o vândă: la vremea aceea, politica nu aducea, ci costa bani.

Privind astăzi, din stradă, casa flancată îndeaproape de cele două blocuri din dreapta și din stânga, ai impresia că terenul casei a fost ciuntit. Planul cadastral de la 1911 spune, însă, că nu.

Parcela era aceeaşi, casa nu se întindea dincolo de arcada cu foişor, în fapt o poartă pentru trăsurile care-i aduceau pe invitaţi până la uşa de intrare a casei. Monograma familiei este afişată cu mândrie pe colţul clădirii, într-un cartuş ornamental.

Dedesubtul ei, pe o petală a cartuşului, cine are ochi să vadă observă literele FX: sunt iniţialele arhitectului Filip Xenopol, fratele marelui istoric, iar sub iniţiale este înscris anul construcţiei, 1894.

Conform gustului păturii de sus a societății acelor vremi, stilul clădirii este Louis XV şi XVI, cu accente neoclasice. Anul 1900, care se apropia, se anunță discret în detalii de decor. Prin arcada elegantă a intrării, surmontată de un foişor artistic lucrat din fier, se vede o bucăţică de curte, vegheată melancolic de câţiva copăcei. Însăşi intrarea cu arcadă în mâner de paner este nespus de frumoasă, cu o boltă susţinută de coloane şi luminată cu o splendidă lampă caracteristică momentului artistic 1900, din sticlă multicoloră.

Deasupra intrării, un cartuş cu un bogat model decorativ vegetal, cu frunze de stejar, ne aminteşte, de asemenea, că edificiul a fost construit în preajma anului 1900. Pe faţadele în nuanțe dulci, trandafirii, decorul este distribuit cu reţinere: cartuşe ornamentale sub ferestrele încadrate de pilaştri cu capiteluri de stil corintic mult simplificat, decor deasupra ferestrelor dreptunghiulare de la parter, apoi decorul apare la partea superioară a clădirii, la cornişă şi la atic, ornamentat şi el la bază, la lucarne şi la coamă. Tratarea demisolului adaugă o discretă notă de neoclasic ecourilor baroce ale detaliilor. Ferestrele cu ramele de origine păstrează delicatele sculpturi în lemn; te gândeşti cu recunoştinţă că încă n-au apărut şi aici oribilele termopane…

Palatul nu arată mort, ci adormit. Pare a fi cât de cât întreţinut, spre deosebire de nenumăratele case părăsite din Bucureşti, devastate, cu ferestrele căscate ca nişte ochi morţi. A funcționat aici un cazinou, poate, la un moment dat, o întreprindere și-a avut birourile în clădire. Dar, mare parte din vreme, am văzut porțile ferecate și ferestrele închise, pleoape coborâte într-un somn adânc. Nu încercaţi să bateţi la poarta castelului prinţesei adormite: probabil cei 100 de ani ai blestemului nu s-au scurs încă, iar în castel toată lumea doarme, şi prinţesa, şi regele şi regina, şi curtenii, şi bucătarii, şi bodyguard-ul…

Despre autor

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu este absolvent al Facultății de Istoria Artelor a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – azi Universitatea de Artă. Director al Editurii Vremea. Ilustrator, traducător, autor al mai multor cărți, între care „București. Ghid turistic, istoric, artistic” și „Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene”.

Scrie un comentariu