Cât cântărește eul? Milan Kundera despre arta romanului

Scrise în anii ’80 ai secolului trecut, eseurile lui Milan Kundera din „Arta romanului” sunt de o percutanță și de o actualitate extraordinară și astăzi, tot așa cum Milan Kundera rămâne și acum, la peste 90 de ani, una dintre marile voci literare europene și mondiale. L-am descoperit târziu pe Kundera – cu romanul său inegalabil „L’insoutenable legereté de l’être”/„Insuportabila ușurătate a ființei”, dar poate vârsta unei lecturi mature e mai indicată pentru a-l gusta, pentru a-i gusta scriitura cu inserturi eseistice și reflexive, pe linia marilor scriitori central-europeni de la care se revendică (Musil, Broch, Kafka, Hrabal, Gombrowicz). Rămâne, în orice caz, unul dintre scriitorii mei preferați, și nu neapărat pentru această inteligență reflexivă de care dă dovadă în romane, ci mai degrabă pentru intuițiile lui ieșite din comun în materie de cunoaștere umană, de tipologie umană, de situații familiale și sociale, într-un cuvânt de explorare a posibilităților umanului. De altfel, el declară în textele din „Arta romanului” că romancierul nu este istoriograf, psiholog etc., ci pur și simplu un explorator a tot ce înseamnă teritoriu omenesc (posibil).

Kundera e acel scriitor de forță care spune apăsat că romanul – specie literară a modernității europene, de o rară vitalitate și longevitate (datorită versatilității lui) – e un mod de cunoaștere pe care n-o oferă nicio altă disciplină (mai mult sau mai puțin științifică), are așadar o extraordinară valoare antropologică (și epistemologică). Romanul vorbește despre om așa cum n-o face nicio știință; rațiunea lui de a fi nu e mimetismul realist, psihologismul, istorismul etc., ci descoperirea unor adevăruri noi despre om – considerat nu în abstract, ci plasat, evident, în lume, în lumea pe care o locuiește.

Geniul lui Kundera constă în a găsi o terță cale, după cele două formule romanești deja istoricizate în momentul în care își scrie cărțile: epicul și psihologicul (numite, tot în anii ’80, la noi „doric” și „ionic” de Nicolae Manolescu, în cunoscuta lui „Arcă a lui Noe”). Kundera insistă în aceste eseuri și interviuri – printre ele un excelent „Entretien sur l’art du roman” acordat lui Christian Salmon – că romanele sale sunt nonpsihologice, că ele „se află dincolo de estetica romanului pe care-l numim de obicei psihologic”. Romanul explorează, de la începuturile lui – spune Kundera –, nu psihicul, ci eul (le moi), identitatea individuală (în unicitatea ei), și o face în diverse maniere (istorice): prin acțiune (în romanul narativ), ulterior prin explorarea vieții interioare a omului – cu momentele sale de vârf reprezentate de Proust (ce recuperează „timpul pierdut”) și Joyce (care surprinde durata și mai insesizabilă a prezentului). Pentru Kundera însă, noua orientare în roman se produce la Kafka, „orientarea post-proustiană”, și ea mută radical accentul de la mirajul proustian al sondării infinite a interiorității la condiționările exterioare care aproape că anihilează interioritatea, diferența individuală, făcându-ne să semănăm din ce în ce mai mult unii cu ceilalți: „El (Kafka, n.m.) pune o întrebare radical diferită: care mai sunt posibilitățile omului într-o lume în care determinările exterioare au devenit atât de zdrobitoare încât mobilurile interioare nu mai cântăresc nimic?”.

Și, puțin mai încolo, Kundera are această frază profetică – deși nu-i place deloc termenul – vorbind, în anii ’80, despre mondializare și despre depersonalizare, despre disoluția individului sub presiunea condiționărilor exterioare: „În secolul nostru, subit, lumea se închide în jurul nostru. Evenimentul decisiv al acestei transformări a lumii în capcană (piège) a fost, fără îndoială, războiul din 1914, numit (și pentru prima dată în Istorie) război mondial. Fals mondial. El nu privea decât Europa, și încă nu toată Europa. Dar adjectivul «mondial» exprimă cu atât mai elocvent senzația de oroare în fața faptului că, de acum înainte, nimic din ce se întâmplă pe planetă nu va mai fi afacere locală, că toate catastrofele privesc întreaga lume și că, prin urmare, suntem din ce în ce mai condiționați de exterior, de situațiile cărora nimeni nu le poate scăpa și care ne fac să semănăm, din ce în ce mai mult, unii cu ceilalți” (traducerea citatelor îmi aparține).

Recomandări de lectură:

Revenind la a treia cale și la întrebarea lui Kundera: ce se află dincolo de romanul psihologic? „Altfel spus: care e metoda nonpsihologică de a surprinde eul? A surprinde eul presupune, în romanele mele, a surprinde esența problematicii sale existențiale. A-i surprinde codul existențial (s.a.). Scriind „Insuportabila ușurătate a ființei” mi-am dat seama că codul unuia sau altuia dintre personaje e compus din câteva cuvinte-cheie. Pentru Tereza: corpul, sufletul, vertijul, slăbiciunea (la faiblesse), idila, Paradisul. Pentru Tomas: lejeritatea (sau ușurința: la légèreté), greutatea (la pesanteur)” (am citat din interviul acordat lui Christian Salmon). Or, în această logică, a crea un personaj „viu” nu înseamnă a-i prezenta portretul fizic și biografia, ci pur și simplu „a merge până la capătul problematicii sale existențiale” (adică „a merge până la capătul câtorva situații, câtorva motive și chiar câtorva cuvinte din care e construit”).

Codul existențial al personajului este, până la urmă, și un cod lingvistic – și e impresionant acest demers al scriitorului care leagă identitatea individului de limbaj. O relație de opoziție esențială în acest roman este lejeritate vs greutate, care îi definește, în proporții variabile, pe cei trei protagoniști: Tereza, Sabina, Tomas. Dacă Tereza se plasează pe coarda gravă a existenței – pentru ea totul e greu – Sabina, în schimb, optează pentru coarda frivolă a lejerității. Tomas, oscilând multă vreme între cele două femei – și, de altfel, alergând după multe altele ca un neobosit cuceritor ce este – pare să meargă pe coarda frivolității masculine, și totuși alege să rămână cu Tereza cea gravă și fidelă. E aici un joc amețitor și pasionant în analiza pe care Kundera o face, necruțător și percutant, personajelor sale. De altfel, termenul prin care s-a tradus în românește la légèreté, „ușurătate” (nu cunosc termenul în cehă), e un compromis necesar, care nu conține însă întregul sens al termenului francez: „ușurătate” trimite mai degrabă la frivolitate și mai deloc la ideea de „a fi ușor”, „a cântări puțin” la care face referire de fapt Kundera.

În lumea modernă, eul cântărește mult prea puțin, e ușor (lejer), adică e inconsistent și incert, și „în această cursă către lejeritate, am atins o limită fatală” (Kundera îl citează pe Gombrowicz, care spune că „greutatea eului nostru depinde de cantitatea de populație de pe planetă”). „Odată cu Proust, o imensă frumusețe – spune el cu o superbă formulă melancolică – se îndepărtează încet de noi”, fiindcă infinitul eului face loc unuia atât de ușor, de inconsistent.

Mai e, de altfel, și imposibilitatea de a sesiza eul în unicitatea lui – există eul, există unicitatea lui, ce anume o definește? Nici romanul de acțiune, nici cel psihologic nu au putut, în cele din urmă, defini unicitatea eului. Suntem unici? Psihologia așa ne asigură. Literatura, cu mijloacele ei extrem de fine și diverse, lasă loc de îndoială, de dubiu, reușind în același timp să creeze personaje de excepție în istoria literaturii mondiale (căci s-a mondializat și ea) – personaje care, vorba aceea (o vorbă mai veche), concurează starea civilă. Dar atenție, această infimă, insesizabilă unicitate e greu pusă la încercare, pentru a nu zice zdrobită, ca Milan Kundera, de vremurile uniformizării, ale globalizării – care astăzi au ajuns, pare-se, la o limită – pandemică – a lor.