„Băieții de la Nickel” de Colson Whitehead (fragment)

În tulburătorul său roman „Băieții de la Nickel” (traducere din engleză de George Volceanov, Colecția „Raftul Denisei”, Editura Humanitas Fiction, 2020), Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația afro-americană din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează până la completa dispariție.

Plecând de la fapte reale, întâmplările petrecute într-o școală de corecție americană – Arthur G. Dozier School din Florida, care a funcționat între 1900 și 2011–, Colson Whitehead surprinde în „Băieții de la Nickel” ce înseamnă să trăiești după „Legile Jim Crow“ (denumire sub care sunt cunoscute legile în vigoare între anii 1876 și 1964 în Statele Unite, cu un puternic caracter rasist, îndreptate mai ales împotriva afro-americanilor) în sudul Americii în 1962. Protagoniștii romanului sunt doi adolescenți: Elwood, un băiat studios, abandonat de părinți și crescut de bunica maternă, ajuns în instituția de reeducare printr-un nefericit joc al întâmplării, este adeptul politicii antisegregaționiste promovate de reverendul Martin Luther King, iar Turner, protectorul și confidentul său, este un orfan înzestrat cu instinct de conservare; oportunismul și adaptabilitatea îl feresc de necazurile ce se abat constant asupra confraților săi. Prietenia celor doi băieți și mizeriile sistemului penitenciar (cu teribilul său cimitir secret) se întrețes într-o poveste captivantă, a cărei acțiune ne poartă din Florida anilor 1962-1963 în New Yorkul anilor ’60, ’70 și ’80 ai secolului trecut, până spre zilele noastre, regalându-ne cu un final neașteptat.

Roman câștigător al Pulitzer Prize for Fiction 2020, Orwell Prize for Political Fiction 2020, ALA Alex Awards 2020, Kirkus Prize 2019, L.A. Times Book Prize in Fiction 2019 • Finalist la Southern Book Prize 2020 și National Book Critics Cercle Award 2019 • Nominalizat la National Book Award 2020, Andrew Carnegie Medal for Excellence 2020 și Aspen Words Literary Prize 2020 • Bestseller național și internațional • Selectat în topul celor mai bune cărți din 2019 de Publishers Weekly, New York Times, Amazon.com, NPR, Library Journal, Chicago Tribune, The New York Review of Books, USA Today, Washington Post, Time, Guardian, Observer, Spectator etc.

Prin „Băieții de la Nickel”, Colson Whitehead, dublu laureat al prestigiosului Pulitzer Prize, și-a consolidate poziția de lider al generației de romancieri americani lansați la cumpăna dintre milenii.

Cel mai bun roman american din 2019 este Băieții de la Nickel. În zilele noastre, romanele sunt lăudate adesea pentru tematica serioasă, dar ceea ce singularizează felul în care acesta tratează rasa și brutalitatea în America ține de eleganța stilului și inventivitatea formei.

The Spectator

Băieții de la Nickel

– Fragment –

În prima zi de școală, elevii de la liceul Lincoln și‑au primit noile manuale second‑hand de la liceul de albi de peste drum. Știind încotro aveau să fie direcționate cărțile, elevii albi lăsaseră pe ele dedicații pentru viitorii lor proprietari: Sufoca‑te‑ai, cioroiule! Puți. Mănâncă căcat. Luna septembrie venea cu orele dedicate epitetelor de ultimă oră ale tinerilor albi din Tallahassee, care, asemenea tivului de la fuste sau tunsorii, se schimbau de la un an la altul. Era umilitor să deschizi o carte de biologie, să dai pagina la aparatul digestiv și să citești Crapă, CIOARĂ, dar pe măsură ce înainta anul școlar, elevii de la liceul Lincoln începeau să facă abstracție de blestemele și sugestiile nepoliticoase. Cum să‑ți închei ziua cu bine dacă fiecare umilință te azvârlea în șanț? Învățai să te concentrezi pe ce trebuie.

Domnul Hill și‑a început activitatea la liceu când Elwood a intrat în anul întâi. I‑a salutat pe Elwood și pe ceilalți elevi din ora de istorie și și‑a scris numele pe tablă. Apoi, domnul Hill le‑a înmânat markere negre și le‑a spus elevilor săi că, în primul rând, trebuie să taie toate cuvintele urâte din manuale.

— Întotdeauna m‑au băgat în boale chestiile astea, le‑a spus el. Cu toții încercați să aveți parte de educație – nu trebuie să cădeți în capcana pe care v‑o întind nerozii ăia cu vorbele lor.

Ca și restul clasei, s‑a urnit greu. S‑au uitat la manuale, iar apoi la profesor. Pe urmă s‑au apucat de treabă cu markerele. Elwood simțea că se învârtește pământul cu el. Inima îi bătea să‑i sară din piept: ce tare! De ce nu le‑a mai spus nimeni să facă asta?

— Asigurați‑vă că nu vă scapă nimic, îi îndemnă domnul Hill. Știți că puștii ăștia albi sunt dați naibii.

În timp ce elevii tăiau blestemele și înjurăturile, le povesti câte ceva despre sine. Era proaspăt sosit în Tallahassee, căci abia ce absolvise un colegiu pedagogic din Montgomery. A vizitat Florida pentru prima oară vara trecută, când a coborât dintr‑un autobuz din Washington, DC, ca activist pentru libertate^[1]. A participat la marșuri. S‑a instalat în sectoare interzise din localuri de fast food și a așteptat să fie servit.

— Mi‑am făcut o grămadă de teme, le povesti el, așteptând să‑mi fie adusă cafeaua.

Șerifii l‑au aruncat în închisoare pentru tulburarea ordinii publice. Era aproape plictisit în timp ce le spunea aceste povești, ca și cum ar fi făcut cel mai firesc lucru din lume. Elwood se întrebă dacă nu cumva l‑a văzut în Life sau în Defender, braț la braț cu marii lideri ai mișcării sau în fundal, printre necunoscuți, cu un aer plin de mândrie.

Domnul Hill avea o colecție bogată de papioane: cu picățele, de un roșu‑aprins, galbene ca banana. Fața lui lată, amabilă, părea și mai amabilă datorită cicatricei în formă de semilună de deasupra ochiului drept, unde îl lovise un alb cu cheia franceză.

— Nashville, le‑a spus el când cineva, într‑o după‑amiază, l‑a întrebat ce‑i cu ea, iar apoi a mușcat din para pe care o ținea în mână.

Ora avea ca subiect istoria SUA de la Războiul Civil încoace, dar, cu fiecare prilej, domnul Hill îi aducea în prezent, legând evenimentele petrecute cu o sută de ani în urmă de viețile lor de zi cu zi. La începutul orei plecau la drum într‑o anumită direcție, dar acesta îi aducea de fiecare dată înapoi, la ei acasă.

Domnul Hill și‑a dat seama că Elwood e fascinat de lupta pentru drepturi civile și i‑a adresat un zâmbet crispat băiatului când a intrat în vorbă cu el. Ceilalți profesori de la liceul Lincoln aveau de mult o părere bună despre el, fiindu‑i recunoscători pentru temperamentul lui potolit. Cei care le fuseseră profesori și părinților săi nu știau de unde să‑l apuce – l‑o fi chemat ca pe taică‑său, dar nu avea nimic din farmecul sălbatic al lui Percy sau tristețea descurajantă a lui Evelyn. Îi era recunoscător lui Elwood profesorul pe care îl salva când clasa picotea în arșița după‑amiezii și el răspundea Arhimede sau Amsterdam la momentul potrivit. Băiatul avea un singur volum utilizabil din Enciclopedia Universală a lui Fisher, așa că se folosea de el, ce era să facă? Era mai bun decât nimic. Sărea dintr‑un loc în altul, îl rodea, revizita pasajele favorite, de parcă ar fi fost una dintre cărțile lui de aventuri preferate. Ca povestire, enciclopedia era dezmembrată și incompletă, dar rămânea palpitantă în felul ei. Elwood își trecea în blocnotes părțile bune, definițiile și etimologia articolelor. Ulterior avea să i se pară penibilă scotocirea acestor crâmpeie.

Fusese alegerea firească, la sfârșitul anului întâi, când era nevoie de un protagonist în piesa jucată, an de an, de Ziua Emancipării^[2]. Interpretând rolul lui Thomas Jackson, cel ce‑i înștiințează pe sclavii din Tallahassee că sunt liberi, se pregătea pentru versiunea lui însuși, a celui ce avea să iasă la demonstrații. În piesă, Thomas Jackson era un tăietor de pe o plantație de trestie de zahăr care evadase ca să se alăture Armatei Unioniste la începutul războiului și acum se întorcea acasă ca om politic. În fiecare an, Elwood născocea noi gesturi și inflexiuni vocale, iar discursurile își pierdeau rigiditatea în timp ce propriile lui convingeri animau portretul astfel creat.

— Îmi face plăcere să vă informez, stimați domni și stimate doamne, că a sosit momentul să scuturați jugul sclaviei și să vă ocupați, în sfârșit, locurile de americani adevărați!

Autorul piesei, o profesoară de biologie, se străduise să reînvie magia unicei excursii pe care o făcuse pe Broadway.

În cei trei ani cât Elwood a jucat acest rol, singura constantă a constituit‑o agitația care‑l cuprindea în punctul culminant, când Jackson trebuia s‑o sărute pe obraz pe prietena lui. Urmau să se căsătorească și, se înțelege, să aibă parte de‑o viață fericită și rodnică în noul Tallahassee. Indiferent dacă pe Marie‑Jean o juca Anne, pistruiata cu fața rotundă ca luna plină, Beatrice, căreia dinții de iepuraș i se înfigeau în buza de jos, sau, în ultimul spectacol, Gloria Taylor, cea cu treizeci de centimetri mai înaltă decât el, care‑l silea să se înalțe pe vârfuri, simțea cum, de neliniște, i se pune un nod în piept și îl ia cu amețeală. Toate orele petrecute în biblioteca lui Marconi îl antrenaseră pentru discursurile grave, dar îl lăsaseră nepregătit în ceea ce privește spectacolele cu frumusețile brune ale liceului Lincoln și pe scenă, și în afara ei.

Mișcarea despre care citea și la care visa era încă departe – iar apoi se furișă mai aproape. Și Frenchtown își avea protestele lui, dar Elwood era prea mic să li se alăture. Avea zece ani când două fete de la Universitatea de Agronomie și Mecanică din Florida au propus boicotarea autobuzelor. Inițial, bunica lui n‑a înțeles de ce vor să facă tămbălău în orașul lor, dar, după câteva zile, ajunsese să meargă la hotel cu mai multe persoane înghesuite într‑o mașină mică.

— A luat‑o razna toată lumea din Comitatul Leon, inclusiv eu! spunea ea.

În iarna aceea, autoritățile locale au decis, în sfârșit, desegregarea transportului în comun, iar când a urcat în autobuz, a văzut la volan un șofer de culoare. Și s‑a așezat unde a vrut.

Patru ani mai târziu, când studenții s‑au așezat, în semn de protest, într‑un local fast food de la Woolworth, Elwood își amintea că bunică‑sa a chicotit aprobator. Ba chiar a contribuit cu cincizeci de cenți la suma strânsă pentru avocatul apărării după ce i‑a întemnițat șeriful. După ce ecoul demonstrațiilor s‑a stins treptat, ea a continuat să boicoteze magazinele din centru, deși nu‑i era clar dacă face asta din solidaritate cu ceilalți sau dacă‑i vorba de protestul ei îndreptat împotriva prețurilor ridicate. În primăvara lui 1963 s‑a răspândit vestea că puștimea de la colegiu vrea să picheteze Teatrul Florida, ca să‑și deschidă porțile și spectatorilor negri. Elwood avea toate motivele să creadă că Harriet o să fie mândră de el că trece la acțiune.

Recomandări de lectură:

S‑a înșelat. Harriet Johnson era ca o pasăre colibri delicată, al cărei comportament în viață era dictat de scopul urmărit cu tenacitate. Dacă merită să faci ceva – să muncești, să mănânci, să discuți cu o persoană – merită s‑o faci ca lumea sau deloc. Sub pernă ținea o macetă de tăiat trestia de zahăr, în caz că ar fi avut musafiri nepoftiți, și lui Elwood nu prea îi venea să creadă că bătrânei i‑ar fi frică de ceva. Dar teama era cea care o punea în mișcare.

Da, Harriet se alăturase mișcării de boicotare a autobuzelor. Nu avusese de ales – nu putea fi singura femeie din Frenchtown care folosește transportul public, dar tremura de fiecare dată când Slim Harrison oprea în Cadillac‑ul ’57 și ea se înghesuia pe bancheta din spate cu toate doamnele care aveau drum spre centru. Când au început protestele pașnice, s‑a arătat recunoscătoare că nimeni nu se așteaptă s‑o vadă ieșind în public. Protestele pașnice erau treaba tinerilor și pe ea n‑o trăgea inima la așa ceva. Dacă te porți mai presus de statutul tău, ai să plătești. Fie s‑a supărat Dumnezeu pe ea pentru că a râvnit la mai mult decât i se cuvine, fie albii i‑au dat o lecție, să nu ceară mai multe firimituri decât vor să‑i dea ei, fapt este că Harriet avea să plătească. Tatăl ei a plătit când nu s‑a dat la o parte din fața unei doamne albe pe Tennessee Avenue. Soțul ei, Monty, a plătit când a trecut la acțiune. Tatăl lui Elwood, Percy, s‑a ales cu prea multe idei când a intrat în armată, așa că, atunci când s‑a întors acasă, în Tallahassee nu mai era destul loc pentru tot ce‑avea el în cap. Iar acum venea la rând Elwood. Ea cumpărase discul cu Martin Luther King de la un comis‑voiajor, din fața Hotelului Richmond, dăduse pe el zece cenți și fuseseră cei mai afurisiți zece cenți pe care‑i dăduse vreodată. Placa aia n‑avea decât idei și‑atât.

Munca trudnică era virtutea fundamentală, căci munca trudnică nu‑ți lasă timp să participi la marșuri sau proteste pașnice. Și‑a spus că Elwood n‑o să facă mare tevatură amestecându‑se în aiureala aia cu teatrul.

— Ai o înțelegere cu domnul Marconi, să lucrezi în magazinul lui după orele de școală. Dacă șeful tău nu se poate bizui pe tine, n‑ai să fii în stare să‑ți păstrezi nici o slujbă.

Poate că datoria o să‑l apere așa cum a apărat‑o și pe ea.

Un greier de sub casă se porni să facă tărăboi. Ar fi trebuit să le plătească chirie, pentru că dormea la ei de când lumea. Băiatul își ridică privirea din manualul de științe naturale și spuse „OK“. A doua zi după‑amiază îl rugă pe domnul Marconi să‑i acorde o zi liberă. Elwood lipsise până atunci doar două zile, când fusese bolnav, dar, în rest, cu excepția câtorva vizite la neamuri, nu lipsise deloc în cei trei ani petrecuți la magazin.

Domnul Marconi spuse „Sigur“. Nici măcar nu‑și înălță privirea de pe formularul de pariuri la cursele de cai.

Elwood își îmbrăcă pantalonii negri de la piesa de Ziua Emancipării de anul trecut. Crescuse în înălțime cu câțiva centimetri, așa că le lungi cracul și abia dacă i se vedea o fâșie îngustă din șosetele albe. Un ac nou cu smarald îi ținea în loc cravata neagră, iar nodul îi luă doar șase încercări. Pantofii lustruiți îi luceau lună. Parcă era făcut să joace acest rol, chiar dacă încă se temea pentru ochelari, în caz că poliția o să vină cu bastoane. În caz că albii vin cu răngi și bâte de baseball. Alungă din gând imaginile însângerate pe care le văzuse în ziare și reviste, și își vârî cămașa în pantaloni.

Elwood auzi scandările când ajunse în stația Esso de pe Monroe.

— Ce vrem noi? Libertate! Când o vrem? Acum!

Studenții de la Agronomie și Mecanică mărșăluiau într‑o linie șerpuitoare în fața universității, ținând la vedere pancarte și învârtind lozincile sub acoperișul ei. La teatru se juca Americanul urât^[3] – dacă aveai șaptezeci și cinci de cenți și culoarea potrivită, îl puteai vedea pe Marlon Brando. Șeriful și ajutoarele lui se instalaseră pe trotuar cu ochelari de soare pe nas și cu brațele încrucișate. Un grup de albi îi batjocoreau și își râdeau de ei din spatele cordonului de polițiști și lor li se alăturară și alții sosiți în fugă. Elwood privi în pământ în timp ce înainta prin mulțime și se strecură printre protestatari în spatele unei fete mai mari, care purta un pulover în dungi. Ea îi zâmbi și‑l salută dând din cap, de parcă l‑ar fi așteptat.

După ce se alătură lanțului uman, se liniști și se apucă să scandeze în rând cu ceilalți.TRATAMENT EGAL, CONFORM LEGII. Unde‑i este pancarta? Se concentrase să pară făcut pentru acest rol, își uitase acasă recuzita. N‑ar fi putut rivaliza cu pancartele scrise cu șablonul de către puștii mai mari decât el. Ei aveau deja experiență. CUVÂNTUL NOSTRU DE ORDINE ESTE NONVIOLENȚA. VOM ÎNVINGE PRIN IUBIRE. Un băiat scund, ras în cap, agita o pancartă pe care scria TU EȘTI AMERICANUL URÂT, cu literele înecate într‑o mare de semne de întrebare. Cineva îl apucă pe Elwood de umăr. Se gândi că urmează să încaseze o cheie franceză în cap, dar nu era decât domnul Hill. Profesorul lui de istorie îl invită într‑un grup de elevi din ultimul an de la Lincoln. Bill Tuddy și Alvin Tate, care jucau baschet la colegiu, dădură mâna cu el. Nu‑l cunoșteau. El își ținuse atât de secrete visurile legate de mișcare, încât nu‑i trecuse prin minte faptul că în școală existau și alți oameni dornici să treacă la acțiune.

Luna următoare șeriful arestă peste două sute de protestatari și‑i acuză de sfidare, înșfăcându‑i de guler într‑un nor de gaze lacrimogene, dar primul marș se termină fără vreun incident. La data aceea, studenților de la UAMF li se alăturaseră deja și cei de la Colegiul Tehnic Melvin Griggs. Și tinerii albi de la Universitatea din Florida și de la Universitatea de Stat din Florida. Oameni încercați din Congresul pentru Egalitate Rasială^[4]. Astăzi, albii bătrâni și cei tineri urlau la ei, dar Elwood auzise deja toate aceste urlete din mașini atunci când mergea cu bicicleta pe stradă. Unul dintre băieții albi cu fața congestionată semăna cu Cameron Parker, fiul directorului de la Hotelul Richmond, iar turul următor îi confirmă acest lucrul. Cu câțiva ani în urmă schimbaseră între ei cărți de benzi desenate, pe aleea din spatele hotelului. Cameron nu l‑a recunoscut. Un bliț îi scânteie în ochi și Elwood tresări speriat, dar fotograful era de la Register, pe care bunică‑sa refuza să‑l citească, fiindcă erau subiectivi în prezentarea problemelor rasiale. O fată într‑un pulover albastru mulat pe trup îi dădu o pancartă pe care scria SUNT OM și, când protestatarii înaintară spre Teatrul de Stat, Elwood o ținu deasupra capului și se alătură corului înfocat. Aici rula filmul Ziua când marțienii au invadat Pământul^[5] și în seara aceea s‑a gândit că a călătorit două sute de mii de kilometri într‑o singură zi.

Peste trei zile, Harriet îl luă la trei păzește – o cunoștință de‑a ei îl zărise acolo și atâta durase până să ajungă vestea la ea. Trecuseră ani de zile de când îl bătuse cu o curea și acum era prea mare să‑l mai poată bate, așa că a recurs la o veche rețetă de‑a familiei Johnson, de aplicare a unui tratament tăcut, o rețetă ce data din perioada Reconstrucției^[6] și își propunea să șteargă absolut totul. I‑a interzis să se mai atingă de pick‑up și, conștientă de încăpățânarea tinerei generații de culoare, mută aparatul în dormitorul ei și îl acoperi cu o grămadă de cărămizi. Așa că amândoi sufereau în tăcere.

După o săptămână, în casă lucrurile au revenit la normal, dar Elwood s‑a schimbat. Era mai apropiat. În timpul demonstrației se simțise, cumva, mai aproape de sine. Timp de‑o clipă. În bătaia soarelui. Nu‑i trebuia mai mult ca să‑i nutrească visurile. După ce o să ajungă la colegiu și o să plece din căsuța de pe Brevard Street, o să‑și înceapă cu adevărat viața. O să iasă cu câte o fată la film – destul își pusese singur bețe‑n roate pe frontul ăsta – și o să se gândească ce anume să studieze. O să‑și găsească locul în rândurile active ale tinerilor visători care se dedică emancipării negrilor.

Ultima lui vară în Tallahassee a trecut repede. În ultima zi de școală, domnul Hill i‑a dat un exemplar din Însemnările unui fiu de‑al locului^[7] și mintea i s‑a pus în mișcare. Negrii suntamericani și destinul lor este destinul țării. El n‑a participat la marșul de la Teatrul Florida în apărarea drepturilor sale ori ale rasei negre, din care face parte; a participat pentru drepturile tuturor, chiar și ale celor care l‑au huiduit. Lupta mea e lupta voastră, povara mea e povara voastră. Dar cum să le explice asta oamenilor? Stătea până seara târziu să compună scrisori pe teme rasiale,pe care le expedia la Tallahassee Register, care nu i le publica, și la The ChicagoDefender, care i‑a tipărit una. „Întrebăm generația mai vârstnică: Acceptați provocarea noastră?“ Rușinos din fire, nu povestea despre asta nimănui și semna cu pseudonimul Archer Montgomery. Suna și convențional, și ingenios, și nu și‑a dat seama că a recurs la numele bunicului său până când nu l‑a văzut tipărit pe hârtia de ziar.

În luna iunie domnul Marconi deveni bunic – un moment important, care dezvălui și alte fațete ale italianului. Transformă magazinul într‑o vitrină a entuziasmului prietenos. Lungile tăceri de până atunci fură înlocuite de lecții despre strădaniile lui de imigrant și de sfaturi excentrice legate de afaceri. Își făcu un obicei din a închide cu o oră mai devreme, ca să‑și viziteze nepoțica, dar pe Elwood îl plătea cât pentru o tură întreagă. În astfel de ocazii, Elwood se ducea la terenurile de baschet, să vadă dacă joacă cineva. El doar se uita de pe margine, însă ieșirile la demonstrații îi mai atenuaseră timiditatea și, în plus, își făcuse și câțiva prieteni, băieții care stăteau cu două străzi mai încolo, pe care îi știa din vedere de ani de zile, dar cu care nu vorbise niciodată până atunci. Alteori mergea în centru împreună cu Peter Coombs, un băiat din vecini, despre care Harriet avea o părere bună, deoarece cânta la vioară și era la fel de pedant ca și nepotu‑său. Când Peter nu avea oră de vioară, umblau prin magazinele de discuri și se uitau pe furiș la copertele LP‑urilor pe care nu aveau voie să le cumpere.

— Ce înseamnă „Dynasound“? întreba Peter.

Un nou stil muzical? Un altfel de auz? Erau derutați.

Din când în când, în după‑amiezile fierbinți, fetele de la UAMF, pe care le știa de la demonstrații, se opreau la magazin, să bea un suc. Elwood le întreba ce mai e nou în legătură cu protestele, iar pe chestia asta, ele se înseninau la față și se prefăceau că‑l recunosc. Câteva i‑au spus chiar că erau convinse că‑i student. El le lua remarcile drept complimente ce‑i împodobeau visul de‑a pleca de‑acasă. Optimismul îl făcu pe Elwood la fel de maleabil precum caramelele ieftine de sub casa de marcat. Era pregătit sufletește când, în luna iulie, domnul Hill intră în magazin și‑i făcu o propunere.

La început, Elwood nu l‑a recunoscut. Fără papion colorat, într‑o cămașă în carouri portocalii, descheiată, prin care i se vedea maioul, cu ochelari de soare fițoși, domnul Hill ziceai că‑i unul căruia nu‑i stătuse mintea la muncă de luni de zile, nu de săptămâni în șir. Își salută fostul elev cu aerul relaxat al cuiva care n‑are nici o grijă peste vară. Îi spuse lui Elwood că‑i prima vară în care nu mai călătorește.

— Am și aici destule treburi care să mă țină ocupat, zise el, făcând semn spre trotuar, unde îl aștepta o tânără cu o pălărie de paie pleoștită, ținându‑și streașină mâna subțire, să nu‑i intre soarele în ochi.

Elwood îl întrebă pe domnul Hill dacă are nevoie de ceva.

— Am venit să te văd pe tine, Elwood, răspunse acesta. Un prieten de‑al meu mi‑a vorbit despre o șansă și la tine m‑am gândit din prima.

Domnul Hill avea un prieten printre activiștii pentru libertate, un profesor care se angajase la Colegiul Tehnic Melvin Griggs, colegiul pentru negri aflat nu departe, la sud de Tallahassee. Preda literatura engleză și americană, tocmai își terminase al treilea an de activitate. De‑o vreme colegiul era prost administrat; noul președinte al consiliului de administrație s‑a apucat să facă ordine. De ceva timp încoace, la cursurile de la Melvin Griggs se puteau înscrie elevii de liceu cu rezultate foarte bune, dar nici una dintre familiile din zonă nu știa acest lucru. Președintele l‑a însărcinat pe prietenul domnului Hill cu diseminarea informației, iar acesta s‑a pus pe treabă: Nu cumva sunt câțiva puști excepționali la Lincoln, care s‑ar putea arăta interesați?

Elwood își încleștă mâinile pe coada măturii.

— Sună grozav, dar nu știu dacă avem bani pentru cursurile alea.

Mai târziu clătină din cap: Păi el strânge bani tocmai pentru cursurile de la colegiu, ce contează dacă o să le urmeze când încă‑i la Lincoln?

— Tocmai asta‑i poanta, Elwood, sunt pe gratis. Cel puțin în toamna asta, ca să se poată răspândi vestea în comunitate.

— Va trebui să‑i cer voie bunicii.

— Așa să faci, Elwood, îl sfătui domnul Hill. Și o să vorbesc și eu cu ea. Ideea e că s‑ar potrivi perfect unui tânăr ca tine, urmă el punându‑i mâna pe umăr. Ești genul de student pentru care au inițiat programul ăsta.

Ceva mai târziu, după‑amiaza, în timp ce gonea o muscă babană, ce bâzâia în magazin, Elwood își zise că, probabil, în Tallahassee nu‑s mulți puști albicare se înscriu la colegiu. Cine rămâne în urmă într‑o întrecere trebuie ori să rămână veșnic în urmă, ori să alerge mai repede decât cel dinaintea lui.

Harriet nu avu nici o reținere față de sugestia domnului Hill – cuvântul gratis acționă asupra ei ca un întrerupător de sistem. După aceea, vara lui Elwood trecu încet de tot, ca mersul unei țestoase. Cum prietenul domnului Hill preda engleza, se gândi să se înscrie la un curs de literatură engleză; chiar și când află că se poate înscrie la orice își dorește, își menținu decizia.

Cursul dedicat scriitorilor britanici nu‑i practic, după cum i‑a arătat și bunică‑sa, dar, cu cât se gândea mai mult, își zicea că tocmai ăsta‑i farmecul lui. Exagerase cu simțul practic atâta amar de vreme.

Poate că manualele de la colegiu vor fi noi. Fără mâzgălituri. Fără nimic ce să trebuiască tăiat. E posibil.

Cu o zi înainte de primul lui curs la colegiu, domnul Marconi l‑a chemat la casa de marcat. Elwood trebuia să lipsească în tura lui de joi ca să poată merge la curs; presupunea că șeful vrea să se asigure că totul o să meargă strună în absența lui. Italianul își drese glasul și‑i întinse o cutiuță de catifea:

— Pentru învățătură, spuse el.

Era un stilou albastru‑închis, cu capacul de alamă. Era un cadou frumos, chiar dacă domnul Marconi obținuse o reducere de preț, fiindcă papetarii îi erau clienți fideli. Dădură mâna ca doi bărbați.

Harriet îi ură noroc. Îi verifica ținuta școlară în fiecare dimineață, să se asigure că‑i prezentabil, dar, în afară de îndepărtarea vreunei scame întâmplătoare, niciodată nu‑i aducea nici un retuș. Nici azi nu procedă altfel.

— Ești elegant, El, îi spuse ea.

Îl sărută pe obraz înainte ca el să pornească spre autobuz, ridicând din umeri, așa cum făcea de fiecare dată când încerca să‑și stăpânească lacrimile în fața lui.

Elwood avea la dispoziție o grămadă de timp să ajungă la colegiu după orele de școală, dar era atât de nerăbdător să vadă pentru prima oară Melvin Griggs, încât porni la drum devreme. În seara când s‑a ales cu vânătaia la ochi i s‑au rupt două ochiuri de la lanțul bicicletei și, de atunci, avea tendința să‑i sară când avea de făcut un drum mai lung. Așa că o să facă autostopul sau o să străbată pe jos cei doisprezece kilometri. O să intre pe poarta campusului și o să‑l exploreze, o să se piardă în toate clădirile alea sau doar o să se așeze pe o bancă de pe o latură a dreptunghiului și o să se bucure de priveliște.

Așteptă la colțul lui Old Bainbridge să apară un șofer de culoare care să meargă spre șoseaua statală. Trecură pe lângă el două furgonete, iar apoi un Plymouth Fury ’61 de un verde sclipitor încetini cu caroseria joasă, cu aripi ce aduceau cu înotătoarele unui somn uriaș. Șoferul se aplecă într‑o rână și‑i deschise ușa pasagerului.

— Merg spre sud, îi spuse.

Când Elwood se strecură în mașină, scaunele acoperite cu vinilin scârțâiră zgomotos.

— Rodney, se prezentă bărbatul.

Rodney era un tip lătăreț, dar solid, ziceai că‑i versiunea neagră a lui Edward G. Robinson^[8]. Sacoul cu dungi fine, gri cu mov, îi completa costumul. Când a dat mâna cu Elwood, inelele de pe degete i s‑au înfipt băiatului în carne, făcându‑l să sară ca ars.

— Elwood.

Își puse ghiozdanul între picioare și cercetă tabloul de bord ultramodern al Plymouth‑ului, cu toate butoanele ce se ițeau dintre decorațiunile argintii.

Mergeau spre sud pe County Road 636. Rodney bătu fără spor în radio.

— Ăsta tot timpul îmi dă bătaie de cap. Încearcă și tu.

Elwood apăsă butoanele și dădu peste un post de R&B^[9]. Era cât pe‑aci să schimbe postul, dar Harriet nu era aici, să‑l mustre din cauza textelor cu două înțelesuri; explicațiile ei îl lăsau de fiecare dată în ceață, neștiind ce să mai zică. Lăsă postul să emită, tocmai cânta o formație de doo‑wop^[10]. Rodney se dădea pe păr cu aceeași loțiune tonică pe care o folosea și domnul Marconi. Aerul din mașină era înțepător și sufocant din cauza ei. Elwood nu putea să scape de ea nici măcar în ziua lui liberă.

Rodney se întorcea dintr‑o vizită făcută maică‑sii, care locuia în Valdosta. Îi spuse că n‑a auzit de Melvin Griggs, știrbindu‑i mândria în această zi mare pentru el.

— Colegiu, făcu Rodney fluierând printre dinți. La paisprezece ani am început să lucrez într‑o fabrică de scaune, adăugă el.

— Eu am o slujbă într‑o tutungerie, îi spuse Elwood.

— Nu mă‑ndoiesc, răspunse Rodney.

Disc‑jockey‑ul vându dintr‑o suflare pontul în legătură cu talciocul de duminică. Urmă o reclamă despre Fun Town și Elwood începu să-i fredoneze melodia.

— Ce‑i asta? întrebă Rodney.

Răsuflă zgomotos și scoase o înjurătură. Își trecu mâna prin păr. Girofarul roșu al unei mașini de poliție se tot rotea în oglinda retrovizoare.

Erau pe șoseaua pustie, în afara lor nu era nici o altă mașină. Rodney bombăni și trase pe dreapta. Elwood își săltă ghiozdanul în poală, iar Rodney îl sfătui să‑și păstreze calmul.

Ajutorul de șerif alb parcă la câțiva metri în urma lor. Duse mâna stângă la tocul pistolului și porni spre ei. Își dădu jos ochelarii de soare și îi puse în buzunarul de la piept.

— Nu mă cunoști, nu‑i așa? îl întrebă Rodney pe băiat.

— Nu, răspunse Elwood.

— O să‑i spun chestia asta.

Acum ajutorul de șerif ținea pistolul în mână.

— Exact la asta m‑am gândit când mi‑au spus să fiu cu ochii‑n patru la un Plymouth, zise el. Doar un cioroi ar fi putut să‑l fure.

^[1]. În original freedom rider, membru al unui grup de activiști ce călătoreau cu autocare în statele din Sud, militând pentru desegregarea serviciilor publice.

^[2]. Sărbătoare anuală ce comemorează data de 16 aprilie 1862, când președintele american Abraham Lincoln a semnat Legea Emancipării sclavilor afro‑americani.

^[3]. Dramatizare după romanul omonim al lui Eugene Burdick și William Lederer, publicat în anul 1958. Romanul a provocat un veritabil scandal, dezvăluind eșecurile diplomației americane din sud‑estul Asiei.

^[4]. Organizație afro‑americană înființată în anul 1942, care a jucat un rol crucial în lupta împotriva segregației rasiale din SUA.

^[5]. Film alb‑negru regizat de Maury Dexter (1963), în care marțienii invadează Pământul, având capacitatea să creeze dubluri și să‑și asume identitatea unor personalități științifice pământene.

^[6]. Aluzie la așa‑numita epocă a Reconstrucției (1865–1877) și la președintele Andrew Johnson (1865–1869), care, în calitate de succesor al lui Abraham Lincoln, a făcut tot ce i‑a stat în putință să mențină segregația rasială în statele sudiste.

^[7]. În original, Notes of a Native Son, culegere de eseuri a scriitorului James Baldwin (1924–1987).

^[8]. Celebru actor american de origine română (1893–1973), care a jucat în peste o sută de filme și patruzeci de piese de teatru, remarcându‑se mai ales în rolurile de șef de clan interlop.

^[9]. R&B este sigla folosită pentru genul muzical „Rhythm and Blues“, combinație între bluesul tradițional și ritmurile împrumutate din jazzul anilor 1940.

^[10]. „Doo-wop“ este un gen muzical la modă în anii 1940–1950, bazat pe armoniile vocale ale unui grup restrâns de cântăreți, cu o orchestrație minimală.