Câte ceva despre vampiri, irlandezi și I.L. Caragiale

În prezent un adevărat fenomen, romanul „Dracula” al irlandezului Bram Stoker, apărut în 1897, nu a stârnit prea mare interes în momentul publicării sale. Creație a romanticilor, vampirul era, la acea dată, un personaj totuși destul de cunoscut. În 1819, pornind de la o schiță a lui Byron, Polidori, prietenul și medicul celebrului poet romantic, a publicat povestirea „The Vampyre”, semnată cu numele lui Byron – un adevărat succes. În 1820, Charles Nodier publică „Lord Ruthwen ou les Vampires” – o continuare, de fapt, a povestirii „The Vampyre”. Alexandre Dumas nu se lasă nici el mai prejos, și scrie o povestire cu vampiri publicată în volumul „Les mille et un fantômes”(„O mie una fantome”), volum despre care am și scris aici, pe Literomania. Ba chiar și la noi, în România, I.L. Caragiale găsește de cuviință să introducă, sub o formă stâlcită, numele vampirului în piesa „O scrisoare pierdută”, unde unul dintre personaje, Tipătescu, prefect de județ, este comparat, într-un articol apărut în ziarul „Răcnetul Carpaților”, cu un vampir. La întrebarea lui Ghiță Pristanda: „Pardon, să iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir… ce-i aia, bampir?”, Tipătescu răspunde: „Unul… unul care suge sângele poporului…”. Iată cum, într-o piesă din 1884 de I.L. Caragiale, avem o primă definiție clară și succintă a acestui personaj atât de popular. În paranteză fie spus, romanticii noștri se dădeau în vânt după o altă creatură supranaturală, înrudită însă, ce-i drept, cu vampirul. Este vorba despre nocturnalul Zburător.

„Le Magazine Littéraire”, acum „Le Nouveau Magazine Littéraire”, a publicat în numărul din martie 2013 un amplu dosar dedicat vampirului: „Le vampire: métamorphoses d’un immortel d’Ovide à Fred Vargas”. Foarte multe texte interesante stau la dispoziția celui interesat să afle, într-o formă condensată, cât mai multe despre Dracula și vampiri (mai ales despre cei literari). Poate părea straniu să scriu despre un personaj foarte british, creat însă de un irlandez, din perspectiva unor articole în limba franceză. Stranietatea este, în fond, o caracteristică a vampirului, așa că nu o să mă cramponez de acest detaliu. Mai mult, ca să sporesc puțin confuzia, menționez că printre autorii care au contribuit la acest dosar s-a strecurat și un român – Matei Cazacu. În articolul său, Matei Cazacu scrie, cum altfel?, despre personajul care l-a inspirat pe Stoker în crearea lui Dracula: domnitorul Vlad Țepeș – „«Un tyran cruel et un monstre de l’humanité» devenu héros national”. Istoricul român, cercetător la Centre National de Recherche Scientifique din Franţa şi conferenţiar la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris, este, de altfel, și autorul unui studiu despre Vlad Țepeș, apărut în limba română: „Dracula” (Editura Humanitas, 2008).

În vara lui 1890, ne spune Matei Cazacu, Bram Stoker, aflat cu familia în Yorkshire, s-a refugiat, surprins de ploaie, în biblioteca municipală, unde a dat peste o carte de William Wilkinson, un diplomat englez, numită „An Account of the Principalities of Walachia and Moldavie”, apărută la Londra în 1820, carte în care este menționat și Vlad Țepeș. Dacă primul nume al vampirului din romanul lui Stoker era unul previzibil, contele Wampyr, cel de-al doilea nume, inspirat de porecla lui Țepeș, Dracula, va fi o alegere, cum s-a dovedit, mai mult decât inspirată.

Alain Pozzuoli, în articolul „Dracula, créature de synthèse”, leagă nașterea personajului stokerian de un alt nume: Arminius Vambery. În anii 1890, Arminius Vambery, profesor universitar de limbi orientale la Budapesta și specialist în folclorul est-european, a venit la Londra pentru o conferință. De la acest profesor a aflat, pare-se, Stoker despre creaturile infernale din legendele balcanice: moroi, vârcolaci, pricolici, strigoi etc. Dracula, crede Pozzuoli, a devenit, în acest fel, un personaj care încorporează multe dintre caracteristicile acestor creaturi fantastice: se poate transforma în lup sau liliac – animale pe care le și controlează –, este sensibil la lumina zilei, își transformă victimele în creaturi diabolice, se teme de usturoi și de toate cele care au legătură cu biserica creștină (crucifix, apă sfințită). Tot prin Vambery, observă Alain Pozzuoli, Stoker îl descoperă pe domnitorul român Vlad Țepeș. Dacă vampirii mor doar dacă inima lor e străpunsă de o țepușă de lemn (de stejar sau de arțar), de vină este, iată, tot Vlad Țepeș, care își executa adversarii prin tragere în țeapă.

Prima ediție a romanului „Dracula” de Bram Stoker (1897), apărută la Archibald Constable and Company

Inevitabil, Dracula nu a scăpat, în dosarul din „Le Magazine Littéraire”, nici de eticheta de „pervers”. Antonio Dominguez Leiva, în textul „Un pervers polymorphe”, propune imaginea unui personaj „libertin, abuziv”, foarte apropiat de personajele lui Sade. Pe de altă parte, Dracula este și reprezentantul a ceea ce poate fi numit „pornografia abstinenței”. Contele transilvănean are, adică, de-a face cu tot ceea în psihanaliză ține de refulare și de efectele acesteia (cam în același fel poate fi interpretat și mitul românesc al Zburătorului): „L’alcôve où, métamorphosé en chauve-souris, le vampire se faufile est en soi projection spatiale de la transgression sexuelle, teintée d’onanisme: la possession vampirique éclipse celle, déniée, de la pénétration génitale tout en activant l’idée de contagion qui articulait le discours démonologique et qui en fait une des métaphores privilégiées de la pandémie sexuellement transmissible, de la syphilis au sida”.

Un alt detaliu legat de Bram Stoker și de romanul său din 1897 merită menționat aici: prietenia lui Stoker cu excentricul Oscar Wilde. Nu de puține ori, încărcătura sexuală și demonică a romanului semnat de Stoker este atribuită, pe bună dreptate, umbrelor şi frustrărilor din spatele rigidității morale a epocii victoriene, iar una dintre victimele celebre ale acestei epoci fost și Oscar Wilde, a cărui „sexualitate deviată” a șocat publicul. Stoker și Wilde au avut cel puțin două lucruri în comun: amândoi proveneau din mediul protestant irlandez și ambii au curtat aceeași femeie – pe Florence Balcombe. Procesul lui Oscar Wilde, care a dus la condamnarea acestuia în 1895, l-a marcat profund pe Stoker, care, în consecință, și-ar fi conceput romanul ca pe o poveste a transgresiunii regulilor unui establishment foarte rigid și filistin. Pornind din acest punct, Richard Somerset, în „Une ombre sur la modernité”, scrie despre goticul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, la care a contribuit și Bram Stoker, ca despre un curent literar ce reflectă foarte bine angoasa unei societăţi pe cale de dispariție (procesul lui Oscar Wilde va fi una dintre ultimele răbufniri violente ale acestei lumi).

În România, romanul „Dracula” a fost tradus abia după 1989. Lumea comunistă (în special conducătorii ei), asemenea lumii victoriene de sfârșit de secol XIX, se temea de personajul lui Stoker. Jacques Sirgent, unul dintre autorii din dosarul dedicat vampirilor, constată pe bună dreptate următoarele: „La première traduction à avoir vu le jour est islandaise et date de 1901. Une des dernières remonte à 1989; curieusement, elle est en langue roumaine: un livre axé sur le surnaturel n’était pas compatible avec un marxisme qui se voulait scientifique. Il aura fallu attendre la fin du règne de Ceaușescu pour que les Roumains puissent lire ce roman: pour éviter tout amalgame avec le buveur de sang, le dictateur avait prolongé l’interdiction du livre”. În continuarea textului, Sirgent expune problemele de traducere apărute în variantele din franceză ale romanului semnat de Bram Stoker. Nici cu edițiile în engleză, aș adăuga eu, nu mi-ar fi rușine, în unele dintre ele existând grave erori legate în special de geografia României, așa cum se întâmplă cu o ediție Wordsworth din 2000, unde, într-o notă, se spune că Bistrița ar fi, în prezent, un oraș din estul Ungariei.

Poate v-am convins, sau poate că nu, să (re)citiți romanul din 1897 al lui Bram Stoker. Un roman cu atâtea interpretări, cu atâtea necunoscute, cu un destin atât de imprevizibil, cu un personaj ivit din cele mai negre tenebre ale omenirii nu poate decât să rămână un punct de reper pentru orice cititor care se respectă și care nu se lasă intimidat de clasificarea mult prea lejeră, deși deloc jignitoare, a acestei cărți în (sub)genul horror.

Bram Stoker, „Dracula”, Archibald Constable and Company, 1897

„Le Magazine Littéraire”, martie 2013