Citiri cu coada ochiului

Ce soartă mai pot avea cărțile scrise cu o cerneală invizibilă

Despre site-ul cărților neglijate am scris mai demult. Autorii pornesc de la ideea că orice carte „are părțile ei” și că aceste „părți” (id est aspectele pozitive, virtuțile) de prea multe ori nu sînt sesizate de către criticii și istoricii literari. Expresia cu „părțile” aparține, din cîte știu, lui Michel Eyquem de Montaigne, dar o folosește și Gore Pirgu (un erudit mai nou) cu privire la același Montaigne, în Craii de Curtea-Veche.

The Neglected Book Page este, în definitiv, un site lovinescian, chiar dacă administratorii lui îl ignoră cu desăvîrșire pe E. Lovinescu. Principiul rămîne același. Gusturile se schimbă, părerile criticilor se cuvin revizuite periodic, ne înșelăm frecvent asupra valorii unei cărți, nu vedem întotdeauna cu limpezime adevărul, avem ochii tulburi și, pe deasupra, mai sîntem și cît se poate de failibili. Ce este azi considerat bun și frumos poate deveni, chiar mîine, în ochii altora mai vigilenți decît noi, urît și prost. Și invers.

Dar despre Christopher Fowler, autor de romane polițiste și dramaturg, încă n-am vorbit. Omul nostru ține o rubrică (sub titlul promițător: „Invisible Ink”) în The Independent și prezintă săptămînal autori cu totul uitați, sau pe cale de a fi uitați, ceea ce e aproape același lucru, o fatalitate.

Criteriul de selecție și numire nu este unul lipsit de orice reproș: prezența / absența cărților semnate de acești autori nefericiți pe mult hulitul site Amazon. Dacă un autor nu mai este reeditat, susține suav Fowler, asta înseamnă că lumea nu-l mai vrea și nu-l mai citește: cărțile lui au dispărut pur și simplu din memoria colectivă (din memoria autorităților), au fost scrise de fapt cu o „cerneală invizibilă”, lumea i-a scos din minte (sau se cuvine s-o facă), s-a descotorosit de ei. Dacă nu-ți golești periodic memoria, riști să nu mai ții minte nici ce ai citit ieri. După acest criteriu ferm, dar drept, cam nouă zecimi dintre scriitorii dintotdeauna dispar treptat în deșertul indiferenței. Cei mai mulți chiar își merită soarta. Distrug pădurile…

Pentru o atare operațiune de anihilare îți trebuie un dram de temeritate și răceala științifică a unui judecător de instrucție. Neîndoios, Christopher Fowler are ambele însușiri.

Să examinăm rapid pe cine a început să uite omenirea, în opinia lui Fowler. De pildă, pe Robert Luis Stevenson. Chiar pe el! Borges a fost un naiv, cînd îl lăuda (și o făcea sistematic, avea o obsesie cu Stevenson). Dar și pe Oscar Wilde. Da, pe însuși Oscar Wilde. Și last but not least, pe Dino Buzzati. Întîmplarea face că acum cîteva săptămîni am citit Deșertul tătarilor. Înțeleg că am procedat greșit și am citit pe cine nu trebuia.

Și aș mai spune ceva: nu e bine să confundăm judecata de gust (care guvernează piața, preferințele cititorilor, opțiunile ei haotice) cu valoarea. E. Lovinescu a făcut o greșeală, cînd a vorbit de „valori schimbătoare”. Valoarea, tocmai ea, nu se schimbă. Nu contează cum o definim și nici dacă definirea „valorii” este posibilă, logicienii ar spune că nu. Se modifică, firește, modul nostru de a o percepe / de a o constata, de a citi și interpreta o carte, de a contempla un tablou. Atît. Valoarea nu depinde de gustul cuiva. Nici măcar de gustul lui Christopher Fowler. Este „acolo”, indiferent de părerile criticilor, de verdictele lor perisabile. Nu crește cînd este recunoscută, nu scade cînd nu e sesizată. Multă vreme, am gîndit ca E. Lovinescu. Azi nu mai gîndesc așa. Odiseea lui Homer este un poem valoros (ieri, azi, mîine, întotdeauna), nu contează că îl citim în alt chip decît grecii (ca să fiu precis, grecii îl ascultau: un rapsod recita / cînta versurile din memorie), nu contează că nu o mai citim ori că uităm pur și simplu că am citit-o. Și, la urmă, că uităm pînă și faptul că am uitat-o…

Mai țineți minte cartea lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor. Nu? Atunci voi cita din pură plăcere un pasaj. În primul rînd, ca să-i fac în ciudă lui Christopher Fowler.

Deci: „Noaptea, în dormitor, poliţele pe care stau raniţele, rastelele pentru puşti, înseşi uşile şi chiar ferestrele mobile din nuc masiv din camera domnului colonel, toată lemnăria Fortăreţei, inclusiv boaseria cea mai veche, trosnea în întuneric. Uneori se auzeau pocnituri seci, ca nişte focuri de pistol, iar cîte unul se trezea în patul său de campanie ciulind urechea; dar nu izbutea să distingă altceva decît zgomotul nocturn al trosniturilor. Iată, asta e vremea cînd în şipcile bătrîne reînvie un îndărătnic dor de viaţă. Cu foarte mulţi ani în urmă, în zilele fericite, ele cunoscuseră acel flux tineresc de căldură şi forţă, cînd din ramuri ţîşneau puzderii de mlădiţe. Apoi copacul a fost doborît. Iar acum, o dată cu sosirea primăverii, în fiecare părticică a lui se mai trezeşte încă, dar infinit mai slabă, o tresărire de viaţă. Cîndva, frunze şi flori; acum doar o vagă amintire, atît cît să se frîngă, cu trosnet sec – şi apoi totul se pierde în uitare pînă la primăvara următoare” (p.136).

Am folosit: Dino Buzzati, „Deşertul tătarilor”, traducere de Niculina Benguş-Tudoriu, Iași: Polirom, 2011, 219 p.

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu