Sînt în derivă cu nemurirea asta. Mă uit la celebra fotografie cu Caragiale, Coșbuc, Vaida-Voevod și Vlahuță. Toți sînt nemuritori. Acest adjectiv nu are grade de comparație. Nu poate fi unul „mai nemuritor” decît celălalt.
Dar știe și Grivei, cîine vagabond, că nenea Iancu e cel mai mare, cel puțin din punct de vedere literar – cum zice vorba, nu poți compara mere cu pere, adică pe scriitori cu politicienii. Vlahuță e autorul unor versuri mediocre și al unei cărți pline de patetisme, iar Coșbuc, un mare poet desuet. Vara, Pașa Hassan și celelalte sînt poeme pe care le îngîn mereu („Sălbatecul vodă e-n zale și-n fier,/ și zalele-i zuruie crunte”), dar care nu mă impresionează ca Oda lui Eminescu sau psalmii lui Arghezi.
Și ce vrem oare de la nemurire? E tot atît de nedreaptă ca și murirea. E nemuritor și Ceaușescu, și Churchill, și Gheorghe Dinică, și Silviu Stănculescu, și Hortensia Papadat-Bengescu, și Magda Isanos. Cine ar susține că înseamnă același lucru pentru domeniile lor?
Cred că este o dorință meschină și mult prea umană în același timp: să facem ordine peste tot, chiar și acolo unde nu ne fierbe oala.
În imagine: Immortality Of Time de Milene Hertug
