Coronavirus Nr. 153 Plicul lui Pașadia

Un simplu coviltir

N-aș vrea să țin mereu rubrici, dar cred că aș putea avea o rubrică cu titlul „Speranțe pentru după epidemie”. Printre altele, unul dintre primele texte ar fi despre marea mea iubire: teatrul. O iubire interesată totuși: vă spun sincer că nu pot urmări transmisiile online decît dacă chiar primesc sarcina asta. Pentru mine, teatrul este un „ceva” prea fierbinte și prea personal ca să mă pot deda spectacolului pe calculator.

În legătură cu teatrul, așteptările mele sînt cît se poate de simple. Să fie spectacole credibile, adevărate, nu făcute pentru UNITER, pentru snobi sau pentru Occident. În ultima perioadă, m-au enervat pur și simplu nenumăratele sîrme, frînghii, ape, lumini, sunete, bazine de pe scenă, urletele și trepidațiile epileptice ale actorilor, ca și spectacolele făcute împotriva unor fenomene, de altfel, cu adevărat îngrijorătoare. În „Livada de vișini” al lui Harag din 1985 de la Tg. Mureș, tot decorul era coviltirul unei căruțe. Asta îmi doresc: o gîndire care are timp să se desfășoare, care nu aleargă după nimic, care nu-și repetă performanțele pentru că ticăie ceasul banilor. Am auzit că Ștefan Bănică a avut o scenă memorabilă în „D’ale carnavalului” lui Pintilie cu un lighean.

Sigur, pentru asta e nevoie și de un simț comun al publicului, nu de vieți disparate – dar epidemia chiar asta ne poate da: o experiență comună. O doamnă mi-a povestit cum începuseră colegii ei să fie solidari după o anchetă a DNA-ului. Acum, toți suntem anchetați, și avantajul perioadei ar fi că ne înțelegem păsurile, nu rămînem indiferenți unii la alții. Și-atunci nu trebuie să urlăm, nici să alergăm ca apucații ca să avem totuși ceva efect pe scenă.

Sper că teatrul va renaște odată cu eliberarea noastră.

 

Susține Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: