Anul trecut, Liviu Malița a publicat două cărți despre cenzură: Cenzura pe înțelesul cenzuraților (Editura Tracus Arte) și Literatura eretică. Texte cenzurate între 1949-1977 (Editura Cartea Românească). Este vorba despre niște ample volume de analiză mentalitară, monografii ale represiunii artistice, vădind o cercetare minuțioasă a manipulării prin propagandă în timpul regimului comunist din România. Ambele cărți sunt orwelliene în felul lor: analizele și simultan sintezele făcute de Liviu Malița reflectă felul în care, în timpul perioadei comuniste, cenzura nu a fost doar supraveghetorul drastic al creierelor artistice, ci a devenit chiar mediul de producere a culturii. Cenzura a devenit tocmai matricea de forjare a culturii și în special a literaturii, malformată cu tendință și procustian. Cărțile lui Liviu Malița provoacă o lectură dublă, etajată: la nivel normal (sus) se găsesc analizele principale, dar la fel de captivante sunt notele de subsol care reprezintă un alt nivel al lecturii, mai acut, nuanțat și uneori chiar tâlcuitor.

Care anume texte erau cenzurabile și periculoase? Toate – id est texte religioase, filosofice, istorice, literatura angoaselor, textele evazioniste, cele erotice. Erau vânate cuvinte, teme, subiecte, religii, ideologii, istorii etc. Poezia era cenzurată, de pildă, pentru că era metafizică, a-socială și confesivă. Proza era cenzurată întrucât concretiza un pluriperspectivism al vocilor narative, imposibil de controlat. Teatrul era cenzurat mai ales, întrucât era reprezentabil public. Tirajul unei cărți era și el cenzurabil, în funcție de autor și temă. Existau o serie de -isme repudiate de cenzură și taxate: apolitismul, estetismul, formalismul, naturalismul, avangardismul, onirismul, evazionismul, ermetismul, experimentalismul. Cenzura manifesta o repulsie specială față de fantastic și absurd, pe care îi era imposibil să le manipuleze și disciplineze, datorită caracterului încifrat și adesea distopic al acestora.

Cărțile lui Liviu Malița conțin și scene de un umor absurd, secvențe despre clevetelile oficiale între cenzori și despre turnătoriile dintre ei, întrucât acești funcționari nu au fost niciodată imperturbabili, ci vicioși, blamabili, nevrotici chiar, blazați, iar unii (foarte puțini) relativ rebeli, atunci când nu au fost carieriști și robotizați (în majoritatea cazurilor).

Deraierile de la tipologia robotizată a cenzorului indică faptul că sistemul nu funcționa perfect, deși procentul său de monstruozitate era uriaș, iar beția de putere, extremă. Nu atât fapta trebuia pedepsită, cât creierul „rău-gânditor” al unor scriitori și artiști percepuți ca răzvrătiți, de aici tipologia celor cenzurați: scriitori oficiali, tolerați, interziși.