Verba Woland [Remix]

Iustin, obiectele și stările de a fi

Ceea ce m-a frapat întotdeauna în prozopoemele lui Iustin Panța au fost puzderia de obiecte fizice și obiecte psihice, precum și rupturile de sens, delicate, hieratice din care Iustin a încercat să facă semnificative metapoeme despre ambiguități și alunecări care să tulbure și să spună ceva esențial. Acestea s-au combinat cu o etică a scrisului preschimbată, treptat, într-o morală a existenței. Cel puțin acest traseu l-am perceput eu de la primul volum, „Obiecte mișcate” (1991) până la postumele din „Cealaltă obișnuință” (2002).

Între obiecte și oameni se găsește întotdeauna o liniște care pare apolinică, în textele lui Iustin Panța din „Obiecte mișcate” (1991); dar aceasta este de fapt o liniște muncită sau chiar post-traumatică („Liniștea nu este deloc un lucru simplu, așa cum am crezut mai demult/ uneori simți cum cade ceva de la o înălțime imensă/ în tine – un obiect despre care nu știi nimic/ și în liniștea aceea aștepți bubuitul care să însemne/ sfârșitul căderii. Înălțimea este nebănuită,/ obiectul se mai află mult timp în cădere, ținându-te încordat.” – „Lucruri simple”). Făpturile umane sunt glaciale, însă glacialitatea lor ascunde mereu o durere, un rictus, o amintire chinuitoare și diafană în același timp. Brutalitatea se manifestă voalată de liniște și de convenția cuvintelor minimale ori a gesturilor uzuale percepute cu încetinitorul. Când gesturile sunt neobișnuite (o atingere tainică, o uitare reînviată, un flash amorțit), realitatea în ralenti pare să descrie nimicuri: este vorba, însă, de nimicuri care iluminează un simțământ, o senzație, o idee (de pildă, sonoritatea unui ronțăit de mere acrișoare, misterul unui pahar din baie, o sanie pe trotuar la începutul toamnei, o păpușă cu ochii închiși, rezemată de o valiză, o mireasă pornind singură spre biserică). Se manifestă, astfel, o demiurgie a lucrurilor care doar ele aduc viață sufletească făpturilor umane („Lucrurile s-au născut în numele meu”), fără obiecte lumea fiind insipidă și fadă. Femeia în mod special este un obiect inefabil care alunecă printre celelalte obiecte.

Cu a doua carte de prozopoeme a lui Iustin Panța, „Lucruri simple sau echilibrul instabil” (1992), obiectele nu mai sunt neapărat diafane sau marcate de un „numinos” al lor, ci devin mai dependente de legea junglei, mai complicate structural, raportate în viteză, ca și cum făptura umană s-ar pregăti pentru o invazie. Obiectele au, astfel, un adevăr fățiș și unul criptic: de la un ceai, de la o scenă de cimitir (o văduvă pândită de către un bărbat fascinat de tristețea femeii), de la o coborâre din tren, de la o ușă închisă – se nasc vieți fugare, dar migălite sub lupă. Este vorba, de fapt, despre ceea ce Iustin Panța însuși numește cu miză simili-filosofică „stările de a fi”: ambiguitatea acestor stări de a fi este aceea că pot coagula atât forme de comunicare, cât și incomunicabilități accentuate. Nu este de mirare, de aceea, că făpturile care se mișcă printre obiecte sau care fac ca obiectele să devină făpturi – sunt reale și în același timp suferă un proces de derealizare, devenind vagi și poate chiar spectrale. Tocmai fiindcă obiectele ajung să fie mai pregnante decât făpturile în carne și oase: este vorba de un proces în care ființa este doar pe jumătate vie, la nivel perceptiv, cealaltă jumătate depinzând exclusiv de închipuirea unui celălalt, a unui alter, care zărește respectivele făpturi și le capturează vizual. Există, însă, stări de a fi cu alții, și stări de a fi în solitudine (fără ceilalți). Adică, după cum explică Iustin Panța: „Este foarte adevărat că o stare de-a fi, pe care nu o simțim când suntem singuri, să fie în noi când suntem împreună și să ne domine. Dar de la acea stare nu învățăm nimic. Absența unei ființe ne învață mai mult decât însăși ființa” („Stări”).

A treia carte, „Familia sau echilibrul indiferent” (1995), este legată ombilical tot de stările de a fi, deși verbofilia e mai accentuată decât în cartea anterioară. A fi înseamnă a cunoaște cum, unde, cât și ce ești, prin intermediul gesturilor: de aceea, cartea a treia a lui Iustin Panța este dominată de pantomime minuțios înfățișate, fără vreun alt fond sonor decât liniștea dintre obiecte. Astfel, o pană de curent creează o întreagă poveste despre viață, moarte, oboseală și alienare; iar rugăciunea unui copil catalizează cadrul pentru consumarea unui eros conjugal. Dialogurile sunt concise, reduse intenționat și demonstrativ, întrucât nu cuvintele dintre oameni contează, ci obiectele dintre ei și gesturile lor. Personajele din poeme nu au identitate exterioară, ci doar lăuntrică, inclusiv mișcările lor obișnuite fiind creionate aproape hieratic, ca într-o icoană a cotidianului: un trecător care fumează, o femeie care stă picior peste picior într-o cofetărie etc.

Cea de-a patra carte a lui Iustin Panța, „Cealaltă obișnuință” (e vorba de postumele cuprinse în antologia cu același titlu, din 2002), e alcătuită din poeme cu tentă eseistică (în exces), întrucât este vizată o ontologie a poeziei, de fapt; de aici și titlul leitmotivic și autoreferențial al poemelor – „Încerc să scriu o poesie”! Și în postume, obiectele conturează și gestionează vieți de om (a se vedea povestea reluată a eșarfei vișinii care conține portretul și aroma unei femei pierdute de bărbatul care povestește). Cel vizat este adevărul, iar acesta, ni se precizează, este de trei tipuri: al cuvintelor, al lucrurilor și al obiceiurilor. Obiectele sunt prețuite tocmai fiindcă ele nu pot fi pierdute precum făpturile umane; aproape întotdeauna, delicatețea stărilor de a fi din poezia lui Iustin Panța depinde de pierderi umane și abandonuri (fie ele reale ori închipuite), care fac din cotidian o rolă de film ce se învârte chiar și fără spectatori. Timiditatea, tristețea, umilința, orgoliul, reveria, fragilitatea, luciditatea – se amestecă încălcându-și granițele fluctuante. Stările de-a fi devin, de aceea, forme acute de cunoaștere și aprofundare, chiar căutări supreme legate de viață, moarte ori Dumnezeu. Nu este de mirare, în acest sens, că actul scrisului este detaliat atât prin subiectivizare maximă (poetul este un făcător de minuni, la urma urmei: „Mie mi se pare un miracol faptul că cuvântul meu ajunge în mintea ta fără să o părăsească pe a mea”, mărturisește autorul), cât și prin obiectivizare. Astfel, prozopoemele eseistice din Cealaltă obișnuință devin de la un punct metapoezie. În acest context, bărbatul și femeia se preschimbă în niște conținători de obiecte psihice, precum memoria, trezia, visul, mila, alienarea, prezentul, trecutul, viitorul ori chiar poezia. Fiecare din ei se specializează pe o stare de a fi sau pe mai multe. În felul său, Iustin Panța își reamintește de paradis, arătând cum poate fi disecat acesta și ambiguizat retractil, pas cu pas, prin nuanțele unui cotidian gri din care nu lipsesc varii forme de mică sfințenie (perceptivă, emoțională, ideatică).

Despre autor

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2016). Este, de asemenea, redactor-șef al revistei de cultură „Steaua”. A publicat 8 cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: „Oceanul Schizoidian” (1998, 2006); „Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane” (2002, 2016); „Kore-Persefona” (2004); „Coma” (2008); „California (pe Someș)” (2014). A publicat 2 cărți experimentale de poezie, la patru mâini, alături de Andrei Codrescu („Submarinul iertat”, 2007) și Marius Conkan („Ținutul Celălalt”, 2011). Ca prozatoare a publicat 7 cărți, cele mai cunoscute fiind: „Tricephalos” (Editura Dacia, 2002); „Nebulon” (Editura Polirom, 2005); „Naşterea dorinţelor lichide” (Editura Cartea Românească, 2007); „Angelus” (Editura Humanitas, 2010) și „Un singur cer deasupra lor” (Editura Polirom, 2013, 2015). Ca eseistă, Ruxandra Cesereanu a publicat 8 cărți și a coordonat tot atâtea.

Scrie un comentariu