Floribunda

Refren de falsă primăvară

Când m-am trezit, dormeau duși. Pe Dede mi-a fost milă să o trezesc. Pe Ciobi, mi-a fost frică.

Obloanele erau larg deschise, însă lumina care pătrundea în cameră era blândă, cernută. De afară se auzea un susur, un clipocit vag. Să fi fost ultima zăpadă curgând prin burlane, să fi fost primele frunze ițite în crengi? Nu era cu putință, nu încă. Mi-am luat hainele rămase pe scaun și-am ieșit, am închis ușa dormitorului și m-am îmbrăcat pe scări, atentă să nu fac gălăgie. Mi-era foame. Clanța de la bucătărie a cedat neașteptat de lin, dar mi-a scăpat și m-a plesnit cu putere chiar la sfârșit, ca un câine mușcând necunoscutul care îl mângâie pe spinare. O curbă zimțată mi-a rămas impregnată pe dosul palmei, era acolo și după ce-am ținut mâna o vreme sub jetul rece de apă. Robinetul pornise greu, țeava horcăise scuipându-mi în palmă. Mi-am luat o cană cu lapte și am deschis ușa glisantă.

Părea primăvară. Dar nu știam dacă primăvara începuse sau era doar un preludiu, un capăt al iernii. Sau era cumva deja primăvară în toi? Dar nu se vedeau rândunelele, nu se auzeau mierlele. Mesteacănul înmugurise, curgeau din ramuri mâțișori aurii. Pământul era umed pe alocuri. Am ieșit așa, în papuci, ca să fac câțiva pași pe alee, spre poartă. La colț, lângă intrarea în casă, proptit de zidul galben, era un geamantan.

Am băut din cana cu lapte așa cum alții trag din țigară, privindu-l.

M-am uitat în jur după urme de om, dar nu mai era nici strop de zăpadă. Nici pe dalele aleii nu se vedeau urmele maronii ale celui care-ar fi sosit pe drumul de pământ, dinspre oraș, până aici.

M-am gândit că nici Ivan, nici bătrânul n-ar fi venit cu un geamantan. Dar dacă unul dintre ei trecuse pe-aici mai devreme, când dormeam, ca să mă anunțe că va sosi cineva, cel care venea după mine, așa cum și eu venisem după altcineva, cel care plecase înainte de sosirea mea? Dar dacă deja sosise acela care venea după mine, iar mie îmi venise vremea să plec, cum și înainte de sosirea mea plecase, probabil, acel altcineva?

Geamantanul kaki stătea acolo neclintit și mut, ca o capră cu ochii înguști, gata să sară la mine.

Aș fi putut atât de ușor să întind mâinile, să deschid cu un gest scurt cele două încuietori cu pleoape metalice și să mă lămuresc: venise, într-adevăr, cineva ca să rămână? Dar, deși aveam o mână liberă, în cealaltă țineam cana cu lapte, și cana încă era plină pe jumătate, iar gândul că arunc laptele dulce și bun, că semiluna albă e înghițită în câteva clipe de pământul pe care nu creștea nici un fir de iarbă, nimic, m-a făcut să scâncesc.

Dar cum stăteam eu așa cu cana în mână, gândul zicea mai departe că ar fi atât de simplu să deschid geamantanul, și atunci poate c-aș găsi înăuntru, într-o băltoacă stătută, mingea unui câine și cotorul unui măr. Dar chiar și așa, aș fi putut eu oare sta liniștită mai departe aici? Căci și dacă s-ar fi dovedit că geamantanul nu era decât valiza noastră maro, acum uscată, decolorată de soare și vânt, și dacă aș fi găsit înăuntru mingea unui câine și cotorul unui măr, ridicate cândva într-o felie de zăpadă, pe sub arini, tot n-aș fi știut decât care era câinele, dacă într-adevăr era câinele acela, dar nu și a cui era mâna care-i aruncase mingea pe câmp, dincolo de grădini, și nici dacă mâna aceea îi aruncase mingea iarna, sau poate toamna, sau vara, sau primăvara trecută. Iar asta, din nou, m-a făcut să scâncesc.

M-am așezat pe valiză. M-am sprijinit cu spatele de zid. Și m-am uitat la cerul prelins pe dealul din depărtare, la crucile albe ițite pe coamă, între castanii cu ramuri indigo urcând către cer, cu rădăcini invizibile scurmând adânc în pământ, dincolo de crăpăturile în care dorm, iarna, tuberculi de brândușe și vipere, pe unde șiroiesc ape spălând nevăzutele pietre, la pădurea aburindă coborând până către poalele dealului, tăiată de o potecă subțire, eliberată de orice culoare îndrăgită de copiii de școală, la câmpul pustiu, la drumul din fața casei ce ducea spre oraș, la stâlpii de telegraf și la gard, la cutia poștală stând într-o rână, cu gura închisă.

M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-și râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poștală, privind către drum, și apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, și apoi din câmp prin pădure, pe poteca subțire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.

Cutia era goală. Poarta a bocit când am deschis-o, proptindu-mă cu umărul în ea. Stâlpii zumzăiau când am traversat drumul și am trecut pe sub fire. Poteca din câmp era bine delimitată, semn că mai trecuseră oameni după topirea zăpezii. Am pornit, am aruncat doar o privire în urmă, am zărit firul subțire înălțându-se din horn, peste ceața din vale. Și am văzut o mână fluturând la fereastră, altă fereastră, mâna mamei mele, demult. Mama se sprijinea în rama de lemn, știam urma dublă care o să-i rămână multă vreme în carne, de-a lungul brațului, și știam mirosul cărnii ei, seara, când mă îmbăia, când îmi strecura degetele pe după urechi și la subțiori și mă săpunea pe spinare, fața mi se afunda în pieptul ei moale, acela era mirosul, îl simțeam și acum, continuam să urc și o vedeam în urmă fluturând la fereastră, mai tânără decât mine acum, și o auzeam strigându-mi ceva, fără să pot înțelege ce-mi spune. O margine de oraș, altă margine, dincolo de bloc e o pajiște cu flori pe care nu se ușurează câini niciodată, doar cai, doar oi uneori, doar câte-o capră priponită de-un prun, unde vin viespile vara, în vreme ce, la celălalt capăt, cel nevăzut niciodată, ies lupii la lizieră în iernile grele, dintr-o pictoriță care se rătăcise cândva nu mai rămăseseră decât oasele mari, și oricât ne-am fi uitat noi la tabloul cu margarete de pe perete, doar oase vedeam și auzeam lizieră. Cât mama stă la fereastră și strigă după mine ceva, poate ceva ce-am uitat, poate ceva ce trebuie să fac, pe drumul de întoarcere sau poate la dus, sau poate acolo unde mă duc, ori poate că-mi strigă să nu mă mai duc într-acolo unde mă duc, într-o oală din spatele ei se prinde mâncarea, un papricaș, nu tare, un pic, dar miroase, mama înjură cu glas de păsăruică speriată și fuge să rotească din lingura mare de lemn, cârpa îi scapă din mână. Rama a rămas goală, lumea a ajuns la un capăt.

Înaintam spre pădure, în aer se simțea miros de frunze arse, o fi fost curățenia de primăvară, greble muncind undeva prin curți și grădini, nu mai erau grămezile de frunze năucitor de frumoase din toamnă, cele bune de pus în huse de perne, sau în coșuri de nuiele și, înainte de a fi aruncate la gunoi, fotografiate în lumina amiezii, ambră, cinabru, jasp, malahit, zimți, nervuri și texturi, nu, doar frunzele moarte și tocite de moarte, doar fumul și scrumul.

Fragment din volumul Hibernalia (Simfonia a II-a), Casa de Pariuri Literare, 2016

Despre autor

Veronica D. Niculescu

Veronica D. Niculescu

Este scriitor și traducător. A publicat trei volume de proză scurtă: „Adeb”, „Orchestra portocalie” şi „Roşu, roşu, catifea”; cărțile-pereche „Simfonia animalieră” și „Hibernalia”; „Basmul Prințesei Repede-Repede” și „Cad castane din castani” (în colaborare cu Emil Brumaru); și romanul„ Spre văi de jad și sălbăție”. A tradus peste douăzeci și cinci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. Locuiește în București împreună cu soțul ei, o mulțime de flori adevărate și câteva animale imaginare.

Scrie un comentariu