Cartea săptămânii

Un mare prozator de la Porţile Orientului

Ştefan Agopian este unul dintre marii noştri prozatori contemporani, care se sustrage oricărei „compartimentări”: un prozator de atmosferă şi un creator de „lumi ficţionale” (cu termenul lui Toma Pavel) care nu pot fi imitate, nu pot face şcoală. Proza lui se savurează, cu atât mai mult, în regim de „unicat”. Agopian şi-a scris cele mai importante cărţi ale sale înainte de 1989: Tache de catifea (1981), Tobit (1983), Manualul întâmplărilor (1984), Sara (1987). Din volumul de memorialistică pe care scriitorul l-a publicat în 2013, Scriitor în comunism (nişte amintiri) (Polirom), aflăm că a debutat în primăvara lui ’71, în revista Luceafărul, cu o „povestire onirică”, intitulată Ploi calde pe umerii noştri. Debutul editorial a venit, însă, mai târziu, în ’79, odată cu romanul Ziua mâniei, publicat la Cartea Românească (unde era director Marin Preda). O bună parte din romanele de mai sus au fost scrise în anii ’70, când Agopian se confruntă mai întâi cu şomajul, apoi cu serviciul epuizant la program (a lucrat zece ani la ISPIF, „un institut de îmbunătăţiri funciare”, zice autorul în Scriitor în comunism… ). Graţie avantajelor scrisului în… comunism (exista şi aşa ceva!), mai târziu ajunge şi el (ca tehnoredactor) în redacţia României literare, unde Nichita Stănescu (viitorul său prieten) era angajat de ani buni, dar nu dăduse niciodată pe la locul de muncă…

Întorcându-ne la oile noastre, trebuie spus că Ştefan Agopian reuşeşte să scrie, în anii aceia constrângători, o proză a cărei splendoare nu a pălit nici astăzi, cu influenţe, probabil, dinspre onirici, dar cu un specific al ei, căruia i-aş spune balcanismul, o atmosferă à la légère de la Porţile Orientului. O proză de atmosferă balcanică, orientală, alcătuită din plictis, din lene şi lâncezeală, din tristeţe şi mohoreală balcanică, din „slavă stătătoare” (cum spune Ion Barbu în Isarlâk), cu ceva din Nastratin Hogea al aceluiaşi Ion Barbu (din Isarlâk), cel care se hrănea din sine însuşi. Evident că şi proza lui Agopian se hrăneşte din ea însăşi, construind lumi ficţionale care evoluează autonom, după legile lor proprii.

Manualul întâmplărilor (Cartea Românească, 1984), reeditat în 2014 la Polirom (în colecţia „Fiction Ltd”), ilustrează foarte bine tipul de scriitură practicat de Ştefan Agopian, ce presupune crearea unor lumi ficţionale autonome (cum făcea, de pildă, Italo Calvino), altfel spus cu un regim ontologic propriu, în care limbajul, livrescul şi „structurile de adâncime ale psihicului” (cum scrie Petru Creţia, postfaţatorul volumului) – fantasmele, angoasele, obsesiile – se întâlnesc pentru a funcţiona ca „motor” de creare şi de propulsie al acestor lumi.

Protagoniştii cărţii sunt doi aventurieri de la începutul secolului XIX, Marin Ioan sau Ioan Geograful, „dascăl la şcoala de la Colţia” şi posesor al cărţii Ghiografie, adică scrisoarea a toată faţa pământului, tânjind după îndepărtata (înceţoşata) Engliteră, respectiv Armeanul Zadic (Agopian este el însuşi armean), care se pretinde – şi el, ca şi Ioan Geograful – călător în lume, cunoscător într-ale ştiinţelor (al medicinii, de pildă) şi al filozofilor antici. La începutul cărţii, e primăvara lui 1807, o vreme în care „turcii mai slăbiseră ţara, sleiţi de muscali”, iar cei doi protagonişti – treziţi dimineaţa într-un „şanţ puturos”, spre hazul copiilor – se hotărăsc să se înroleze la „vodă Ipsilanti”, pentru a lupta împotriva turcilor. De aici încolo, determinările temporale şi spaţiale se pierd cu totul (cu vagi aluzii la anii de sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX), imaginarul războinic (masculin) e pus la lucru cot la cot cu langorile balcanice, cu lenea şi plictisul, cu discuţiile filozofice şi umaniste (bazate pe referinţe himerice de cultură clasică) – toate învăluite în lumina stranie de sfârşit de lume, de prag iniţiatic al trecerii de la viaţă înspre moarte.

„Întâmplările” trăite sau visate de cei doi chestionează, de fapt, sensul lumii şi locul omului în univers, sensul culturii şi al ştiinţei sale, graniţa dintre realitate şi irealitate, dintre viaţă şi moarte. Iar „întâmplări” e mult spus, ori ironic-melancolic spus, în titlul cărţii: în fond, în acest roman e vorba (ca altădată la Sadoveanu) de locul (locurile) în care „nu se întâmplă nimic”, de stagnare şi aşteptare, de lene şi lâncezeală. De reverie, de scenarii onirice, de lumi de cuvinte şi punţi livreşti, care se cheamă unele pe altele. Melancolia de sfîrşit de lume se îmbină cu angoasele şi neliniştile, fantasmele onirice cu fricile în faţa necunoscutului şi a incertitudinilor, alcătuind o veritabilă naraţiune de trecere.

Vagabonzi, mitomani, delatori (apar câteva secvenţe, cu vagi aluzii la epocă, în care unul dintre personaje pare a fi un spion imaginar al domnitorului, el face liste interminabile cu cei ce se opun, în vorbe, domniei), vizitaţi de îngeri şi demoni (vezi „cacodemonul lui Cantemir” din poveştile Geografului sau diavolul Clausevici care se adăposteşte, în aşternut, la picioarele Armeanului), dar şi de păsăroiul Ulise ori de stimfalida Diana, pe care o iau prizonieră dintr-o luptă cu „moloşi”, într-un final, ei par a trece pragul morţii şi a deveni… îngeri. Trecând de la „suflul războinic” care pare a-i însufleţi din când în când, în bătălii imaginare, la „stat”, la zăcerea în pat, dimineţi la rând, cei doi protagonişti sunt, în fond, nişte contemplativi trişti, mohorâţi şi melancolici. Peste ei trec monoton, repetitiv, zilele, anotimpurile, lumina de calităţi diferite a soarelui, lăsând în urmă o lume şi o atmosferă crepusculară:

„Tusea Armeanului îl făcu să tresară pe Ioan, apoi gândurile lui, care or fi fost, se amestecară iar cu lucrurile cenuşii din jur.
– Ar trebui să plecăm undeva, spuse Armeanul Zadic întins acum şi cu ochii în tavan.
– Nu avem unde să plecăm, spuse Ioan cu ochii închişi şi cu gândul la Englitera, înceţoşata ţară.
– Nu avem, bre, aşa-i, spuse Armeanul. Şi, chiar dacă am avea, de ce am pleca? Stau şi mă gândesc că nu avem de ce pleca.
Tăcerea veni şi se aşeză între ei ca un zid, despărţindu-i, nimic nu era ca altădată în vreun fel, stăteau în tăcerea aia ca în două gropi, numai să vină cineva cu o lopată şi să înceapă să arunce peste ei pământul şi unul să cânte mnogaleta cu o voce subţire, scoasă pe nas şi smiorcăită.
– Stăm ca în două gropi, spuse Ioan, ca doi eroi întorşi acasă de la Troia şi aşteptăm să vină vreunul cu o lopată şi să pună pământul peste noi.
– Stăm, asta facem, spuse Armeanul, dar şi în statu’ ăsta e ceva, că cine stă aşa de pomană, dacă nu e mort sau ca şi mort. Dacă vrei să ştii, mă gândesc că stăm de-ai dracului, mai spuse, apoi începu să se foiască în aşternutul murdar şi foiala lui îl nelinişti pe Ioan”.

Trecerea de la viaţă la moarte este, în cazul de mai sus, de-a dreptul explicită („mort”, „gropi”, „pământ”, „lopată”), dar ea este sugerată, pe parcursul cărţii, şi la modul alegoric, prin iconografia creştină clasică, anume prin figura diavolului şi a îngerului. Finalul cărţii îi surprinde pe cei doi „eroi” metamorfozaţi în arhangheli, dar atmosfera nu e una de seninătate paradisiacă, ci, dimpotrivă, una sumbră, de nelinişte şi angoasă – ca un fel de spaimă eternă (etern omenească) faţă de moarte şi de necunoscutul de dincolo:

„Rânjind bezmetic şi triumfător, Ioan se ridică atunci ca un arhanghel peste lume şi, desfăcându-şi aripile, se întunecă lumea de aripile lui şi de poftele lui şi de frica lui”.

Manualul întâmplărilor desfăşoară un joc ameţitor – însă foarte bine controlat la nivel discursiv – cu imagini şi simboluri culturale (un întreg imaginar european, antic şi medieval, e pus la bătaie) şi o proză de atmosferă balcanică, ce-l situează pe Agopian în tradiţia lui Anton Pann şi Ion Barbu. Şi da, într-adevăr, romanul este un veritabil „manual”, nu atât al întâmplărilor, cât al trecerii, al iniţierii în moarte. Ca un adevărat „manual” iniţiatic, el abordează toate marile teme ale literaturii: sensul vieţii, al culturii, al ştiinţei şi înţelepciunii, contemplaţia vs acţiunea, moartea şi mântuirea.

De curând, graţie traducătoarei Laure Hinckel, acest mare autor a fost tradus în franceză: la Éditions Jacqueline Chambon, în 2015, a apărut romanul Sara (traducere şi prefaţă de Laure Hinckel), care sper să se bucure de primirea pe care o merită cu adevărat.

Ştefan Agopian, Manualul întâmplărilor, roman, postfaţă de Petru Creţia, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd”, Iaşi, 2014, 150 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu