Citiri cu coada ochiului

Cititori de pretutindeni, nu vă reprimați plăcerile…

a) Legenda (adică enunțurile de citit cu voce tare)

1. ”Mulțimea cărților hărțuiește: așadar, cum nu ești în stare să citești atîta cît poți avea, este de ajuns să ai atîta cît poți citi” (Seneca, Epistole către Lucilius, 2, pp.38-39).

2. ”Cărțile sînt pentru trîndavi și pedanți” (Montaigne, Eseuri, 1: 25).

3. ”Să nu luați nimic la a doua sau la a treia mînă, / Nici să nu mai priviți prin ochii morților, / Nici să nu vă mai hrăniți din spectrele din cărți” (Walt Whitman, Cîntec despre mine însumi).

4.”Ferruccio spunea că acela care scrie pentru a face comentarii despre viață are impresia că e mult mai important comentariul decît ceea ce comentează, chiar dacă nu-și dă seama de asta. Tu, care scrii despre viață, ce crezi?” (Antonio Tabucchi, Tristano moare, p.132).

b) Commentaria (adică dumiririle)

Fragmentele de mai sus sînt menite să ofere cel mult o sugestie, o tendință, un semn despre o (in)dispoziție umană străveche: din pricini variate, unii savanți (și nu dintre cei mediocri) n-au iubit cărțile și nici n-au găsit de cuviință să laude această iubire numită bibliofilie. Au privit tomurile cu mai multă precauție și mefiență decît cititorii banali, au fost sobri, nu s-au lăsat în voia plăcerilor vinovate, au practicat exclusiv virtuțile, iar lectura nu face parte din rîndul lor, este un viciu nepedepsit, ca să amintesc titlul unui eseu de Valéry Larbaud, împrumutat, de altfel, de la eseistul american Logan Pearsall Smith: „this polite and unpunishable vice”.

Cu toate acestea, am fost dintotdeauna mirat să găsesc în scrierile celor mai înverșunați literatori (inclusiv și, mai ales, în lucrările filosofilor), în tratatele unor indivizi care și-au petrecut toată existența la masa de scris, înșirînd frază după fraze, silogism după silogisme și vers după versuri, opoziția îndoielnică dintre viață și comentariu, dintre experiență, consemnare și lectură, dintre trăirea „efectivă” și trăirea „livrescă”, în și prin imaginație: ultima nu ar fi o trăire propriu-zisă, ci un succedaneu, un simulacru, o trăire apocrifă, un simțămînt calp.

Altfel spus, lectura nu ar reprezenta ea însăși o experiență propriu-zisă, veritabilă, chiar dacă unii vorbesc de „experiența lecturii” și o așază alături de toate celelalte experiențe omenești (și la nivelul lor, nici deasupra, nici dedesubt). Ea nu ar fi însoțită de senzații, de afecte (ar consta exclusiv în identificarea unui sens, a unei idei), nu l-ar modifica pe om nici în bine, nici în rău, și, în concluzie, ar fi preferabil să renunțăm complet la ea – ori să citim foarte puțin și numai dintr-un singur autor: cel ce susține că lectura nu ar fi o experiență propriu-zisă.

În opinia hermeneuților, finalitatea lecturii este să prindă un înțeles, îndeosebi unul anagogic, să sesizeze o intenție (intenția autorului), să descifreze o semnificație printr-o operațiune pur rațională. Dacă te lași în voia trăirilor, a sublimului și înfiorării, dacă nu reziști plăcerii, nu mai poți judeca opera cu acuratețe, riști să greșești. Trebuie să-ți păstrezi cu orice preț vigilența.

Mă tem că Seneca nu era departe de o atare înțelegere, cînd susținea, alături de toți filosofii stoici, că „orice plăcere este un viciu”. Și nici Marcus Aurelius. Și nici Immanuel Kant. Toți au fost niște cititori reprimați. Răbdau plăcerea, nu se bucurau de ea. Disprețuiau afectele, sensibiltatea. Citeau cu mintea în loc să citească și cu inima, și cu trupul, ignorau faptul că există și o lectură afectivă.

Experiența autentică, fac adaos scriitorii cu pricina, este cu totul și cu totul altceva, nu implică lecturi, meditații, ea înseamnă un spasm euforic, o ieșire din sine, un extaz tacit. Altfel spus, cartea (și cititul, în general) ne-ar îndepărta de viață, i-ar lua locul și ar anula adevărul experienței. Am trăi, citind-o, o existență de mîna a doua, am cunoaște lumea indirect, prin intermediar, prin niște ochi străini, defuncți (ochii inutili ai magiștrilor), ne-am limita să comentăm, să punem note de subsol emoțiilor, și am confunda, astfel, comentariul cu viața însăși. Ne-am sustrage societății active, ne-am refugia într-un cotlon întunecos, în sine, pe temelia unui ego diminuat. I-am ignora pe ceilalți ori i-am privi de sus, fără o pricină justificată. Lectura ar fi – nici mai mult, dar nici mai puțin – o pasivitate, o lene, o moleșeală. Timp pierdut, timp care nu mai poate fi regăsit nici măcar în romanul lui Proust…

Îndrăznesc să-i rog pe toți apologeții experiențelor fruste să-mi spună, în acest caz, ce înțeleg prin termenul „viață”, să o rezume printr-un verb de acțiune. Să descrie ce pricep ei prin sintagma retorilor latini, vita activa, ce înseamnă a trăi. Despre vita contemplativa am păreri limpezi, nu-i nevoie de lămuriri.

În definitiv, Gustave Flaubert a înțeles prin viață un lucru și numai unul: a scrie. A scrie bine. A compune enunțuri desăvîrșite. Și a avut grijă să ne anunțe cu surle și trîmbițe credința lui neclintită. Viața celor care nu scriu i s-a părut dintotdeauna ceva oribil, abject, imposibil de suportat. Singura lui bucurie venea din scris. Așa a înțeles el fericirea: o bucurie din care lipsește cu totul elementul sensibil, chiar dacă nu poate fi descrisă a posteriori decît în termeni sensibili.

Nu-i pricep deloc, în schimb, pe cei care înțeleg prin viață, asemenea lui Flaubert, a scrie de dimineața pînă seara (uneori și noaptea, mai ales noaptea), a comenta scrupulos tot felul de nimicuri.

Măcar Flaubert găsea că viața este ceva hidos și ne cerea suav s-o evităm…

În imagine: Gustav Adolf Hennig, Young girl reading (1828)

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu