Nr. 198 Traduceri

„Clubul Mars Room” de Rachel Kushner (fragment)

Reach content for Google search „Rachel Kushner”, „Clubul Mars Room”

Vă invităm să citiți un fragment din romanul „Clubul Mars Room” de Rachel Kushner (traducere de Mihaela Buruiană, Editura Vellant, 2019).

,,Vezi-ți de treabă și nu spune nimănui numele tău adevărat”. Acestea sunt cele două reguli de aur care se aplică atât în clubul de striptease Mars Room, cât și în închisoarea pentru femei Stanville, California. Romy Hall, 29 de ani, le știe prea bine: tocmai este pe cale să înceapă executarea a două sentințe consecutive pe viață. ,,Continui să exiști indiferent dacă îți propui sau nu să faci asta”, spune Romy și șterge orice urmă de machiaj de pe fața Americii contemporane. Înăuntru pare la fel de dur ca afară, doar că la scară mai mică și în concentrație mai mare: mii de femei se luptă pentru a face rost de lucruri esențiale supraviețuirii, violența este la ordinea zilei, viața instituționalizată abundă în momente de absurd, dar și de umor.

Dincolo de satira usturătoare la adresa vieții instituționalizate, „Clubul Mars Room” se înscrie în seria marilor romane care dinamitează din interior orice rămășiță a visului american.

 

Rachel Kushner
Clubul Mars Room (fragment)

Noaptea lanțurilor are loc o dată pe săptămână, joia. O dată pe săptămână, se produce momentul definitoriu pentru șaizeci de femei. Pentru unele dintre cele șaizeci, momentul acesta definitoriu are loc iar și iar. Pentru ele, este o rutină. Pentru mine, s-a întâmplat o singură dată. Am fost trezită la două dimineața, încătușată și numărată, Romy Leslie Hall, deținuta W314159, și aliniată împreună cu celelalte pentru o călătorie ce avea să dureze toată noaptea, în susul văii.

Când autocarul nostru a ieșit din perimetrul închisorii, m-am lipit de geamul ranforsat cu plasă metalică să încerc să văd lumea. Nu era mare lucru de văzut. Pasaje subterane și bretele de autostradă, bulevarde întunecate, pustii. Nu era nimeni pe stradă. Treceam pe acolo la o oră din noapte atât de târzie încât semafoarele nu își mai schimbau culoarea din verde în roșu, ci doar clipeau într-un galben constant. În dreptul nostru s-a mai ivit o mașină. Nu avea farurile aprinse. A depășit în viteză autocarul, o apariție neagră cu energie demonică. În unitatea mea de la districtuală, era o fată care primise închisoare pe viață numai pentru condus, nimic altceva. Nu ea trăsese, spunea oricui voia s-o asculte. Nu ea trăsese. Ea numai condusese mașina. Atât. Folosiseră tehnologie de citire a plăcuțelor de înmatriculare. O aveau pe înregistrarea video.  Ce aveau ei era o imagine cu o mașină, noaptea, mergând pe o stradă, mai întâi cu farurile aprinse, apoi cu farurile stinse. Dacă șoferul stinge farurile, asta înseamnă premeditare. Dacă șoferul stinge farurile, asta înseamnă crimă.

 

Curajos, empatic, superb scris. Un roman care nu îndulcește realitatea, ci o descrie răbdător, cu toate fațetele ei.
Margaret Atwood

 

Ne mutau la ora aia dintr-un motiv anume, din multe motive. Dacă ar fi putut să ne catapulteze la închisoare într-o capsulă, ar fi făcut-o. Orice numai ca oamenii obișnuiți să nu fie nevoiți să se uite la noi, o ceată de femei încătușate și înlănțuite într-un autocar al șerifului.

Câteva mai tinere scânceau și-și trăgeau nasul când am intrat pe autostradă. Într-o cușcă era o fată gravidă cam în a luna a opta, cu o burtă așa de mare că fusese nevoie de încă un lanț pentru mijloc ca să-i prindă mâinile în lateral. Sughița și tremura, cu fața plânsă toată. O țineau în cușcă din cauza vârstei, ca să o protejeze de noi, restul. Avea cincisprezece ani.

O femeie din față s-a întors spre fata care plângea în cușcă și a sâsâit-o de parcă o stropea cu spray de furnici. Când asta nu a funcționat, a strigat.

– Taci dracului din gură!

– Văleu! a zis persoana din fața mea.

Sunt din San Francisco și transsexualii nu-s ceva nou pentru mine, dar persoana asta chiar arăta a bărbat. Umeri lați ca un taur și barbă pe maxilar. Am presupus că era din gașca de lesbiene de la districtuală, unde le puneau pe alea bărbătoase. Se numea Conan, am aflat mai târziu, când ne-am apropiat.

– Văleu, e doar o puștoaică. Las-o să plângă.

Femeia i-a zis lui Conan să tacă și apoi s-au luat la ceartă și au intervenit polițiștii.

Unele femei din închisoare fac regulile pentru restul, iar femeia care insista cu tăcerea era una dintre ele. Dacă le respecți regulile, inventează altele. Trebuie să te bați cu lumea, altfel rămâi cu mâna goală.

Învățasem deja să nu plâng. În urmă cu doi ani, când fusesem arestată, plângeam fără să mă pot stăpâni. Viața mea se terminase și știam asta. Era prima mea noapte la închisoare și tot speram că starea aia ca de vis o să se termine, că o să mă trezesc. Am continuat să mă trezesc cu aceeași saltea care puțea a urină și același zgomot de uși trântite, urlete de nebuni și alarme. Fata din celula mea, care nu era nebună, m-a scuturat tare ca să mă facă atentă. Mi-am ridicat privirea spre ea. S-a întors cu spatele și și-a ridicat cămașa de uniformă ca să-mi arate tatuajul din partea de jos a spatelui, stigmatul ei de târfă. Scria

 

Taci dracului din gură

 

La mine a funcționat. M-am oprit din plâns.

A fost un moment de blândețe cu colega mea de celulă de la districtuală. Voia să mă ajute. Nu toată lumea poate să tacă dracului din gură și, deși am încercat, nu eram colega mea de celulă, pe care mai târziu am considerat-o un fel de sfântă. Nu din cauza tatuajului, ci a respectării comenzii. Nu era vorba de sacrificiu sau de stoicism. Nu era vorba despre a-ți ispăși pedeapsa fără să te smiorcăi sau să te plângi. Era vorba despre a fi demn chiar și într-o cușcă. A fi demn, chiar dacă ai mâinile legate și ți se fac electroșocuri. A fi o persoană, indiferent de orice altceva.

Încă cred asta.

*

Uneori mă gândesc că San Francisco este blestemat. De cele mai multe ori, mi se pare o labă tristă de oraș. Lumea zice că e frumos, dar frumusețea este vizibilă numai pentru cei nou veniți și invizibilă pentru cei care au fost nevoiți să crească aici. Cum ar fi golful albastru zărit prin pasajele deschise de pe strada din spatele Parcului Buena Vista. Mai târziu, în închisoare, vedeam priveliștea aceea de parcă rătăceam prin oraș ca o fantomă. Casă după casă, mă uitam la tot ce era de văzut, îmi lipeam fața de porțile din fier forjat ale caselor victoriene de pe marginea de est a Parcului Buena Vista, albastrul apei atenuat de o urmă minusculă de ceață, un sărut al umezelii, o strălucire. Nu am admirat peisajele acelea cât am fost liberă. Când eram mai mică, parcul acela era un loc unde mergeam să bem. Unde bărbați mai în vârstă dădeau târcoale și se furișau pe saltele ascunse sub tufișuri. Unde băieții pe care îi cunoșteam îi băteau pe bărbații aceia care dădeau târcoale și, odată, l-au aruncat pe unul de pe o stâncă după ce le-a cumpărat o ladă de bere.

Pe TenthAvenue în Moraga, unde am locuit cu mama când eram copil, puteai să vezi Parcul Golden Gate, apoi Presidio, punctele roșu mat ale Podului Golden Gate și, în spatele lui, pliurile verzi, șifonate, ale peninsulei Marin Headlands. Știam că, pentru oricine altcineva pe lume, Podul Golden Gate era ceva special, dar pentru mine și prietenii mei, nu era nimic. Noi voiam numai să ne facem praf. Pentru noi, orașul însemna degete cleioase de ceață care ne pătrundeau în haine, întotdeauna degetele acelea cleioase, și fâșii abrupte, mari, de ceață umedă care se năpusteau pe Judah Street în timp ce, pe marginea șinelor nisipoase, așteptam tramvaiul N, care circula o dată pe oră noaptea târziu, așteptam și așteptam cu noroiul uscat pe marginile blugilor, noroi din bălțile din parcarea Ocean Beach. Sau noroi adunat urcând pe Acid Mountain după ce luam acid[1], fiindcă pentru asta era Acid Mountain. Senzația neplăcută de greutate în plus care mă trăgea în față, din cauza noroiului uscat pe marginile blugilor. Senzația neplăcută când luam cocaină cu niște străini într-un motel din Colma, lângă cimitir. Orașul însemna picioare ude și țigarete îmbibate de umezeală la o petrecere cu droguri pe Grove Street. Ploaia și berea și bătăile sângeroase de St. Patrick’sDay. Vomitatul de după Bacardi 151 și spargerea bărbiei într-o barieră de ciment în Minipark. Cineva care a luat o supradoză într-un dormitor din apartamentele pentru albi de pe Great Highway. Un pistol încărcat ținut la tâmpla mea de cineva, fără niciun motiv, pe Big Rec, terenul pe care joacă lumea baseball în parc. Era noapte și psihopatul ăsta s-a lipit de noi în timp ce stăteam și ne beam berea la litru cu lichior de malț, o situație așa de tipică, chiar dacă nu s-a mai repetat pe urmă, că nici nu mai țin minte cum s-a rezolvat. Pentru mine, San Francisco însemna băieții McGoldrick și McKittrick și Boyle și O’Boil și Hick și Hickney și tatuajele lor cu „Eringobragh”[2], bătăile pe care le iscau și le câștigau.

*

Regret Mars Room și pe Kennedy, dar sunt alte lucruri pe care ați vrea sau v-ați aștepta să le regret și nu o fac.

Anii pe care i-am petrecut drogându-mă și citind cărți de la bibliotecă nu-i regret. Nu era o viață rea, chiar dacă probabil nu m-aș întoarce niciodată la ea. Aveam un venit ca stripteuză și îmi permiteam să-mi cumpăr ce voiam, adică droguri, și dacă nu ați încercat niciodată heroină, vă zic eu: te face să ai o părere bună despre tine, mai ales la început. Te face să ai o părere bună și despre alți oameni. Îți vine să lași toată lumea în pace, să-i dai o pauză, să-i arunci o privire tandră. Nu există nimic la fel de calmant. Prima mea încercare a fost cu morfină, o pastilă pe care altcineva a topit-o într-o lingură și m-a ajutat să mi-o injectez, un tip pe nume Bill, și nu m-am gândit mult la el sau la cum o să fie drogul, dar modul grijuliu în care mi-a legat garoul pe braț și mi-a găsit vena, felul în care a intrat acul, atât de subțire și de delicat, întreaga experiență cu tipul ăsta oarecare pe care nu l-am mai văzut pe urmă și care mi-a injectat droguri într-o casă părăsită era exact cum visează o fată că poate să fie dragostea.

– Ăsta e un drog care-ți dă furnicături, a zis el. O să te ia de la ceafă.

M-a luat de la ceafă cu strânsoarea lui fermă, ca un clește de cauciuc, apoi tot corpul mi-a fost cuprins de căldură. M-a trecut cea mai relaxantă transpirație din viața mea. M-am îndrăgostit. Nu mi-e dor de anii ăia. Doar vă zic.

[1] LSD (n.t.)

[2]Anglicizarea unei expresii din irlandeză, Éirinn go Brách, care proclamă patriotismul (Irlanda pentru totdeauna) (n.t.)

RACHEL KUSHNER s-a născut în 1968 în statul Oregon, S.U.A. Pe părinții ei îi descrie ca fiind doi oameni de știință ,,foarte neconvenționali, din generația Beat”. A studiat economia politică la Berkeley, apoi literatura, la Columbia University. Primele ei romane, Telex from Cuba (2008) și The Flamethrowers (2013), au fost bestsellere New York Times și finaliste la National Book Award in Fiction. The Mars Room, 2018 (Clubul Mars Room, Editura Vellant, 2019), cel de-al treilea roman al său, este bestseller internațional, romanul anului 2018 pentru New York Times și Time, premiat și nominalizat la un număr impresionant de premii literare. Rachel Kushner a mai publicat povestiri și eseuri în New Yorker, Harper’s, The New York Times și The Paris Review. Unul dintre scriitorii care au influențat-o major este Don DeLillo, iar tehnica ei literară se bazează extensiv pe documentare socială. În prezent, trăiește la Los Angeles, împreună cu soțul și fiul ei.

Susține Literomania

cartepedia.ro
cartepedia.ro
elefant.ro

Despre autor

Mihaela Buruiană

Mihaela Buruiană

Mihaela Buruiană este traducătoare literară (a tradus din engleză și franceză vreo 40 de cărți până în prezent) și cititoare pasionată (despre cărți și traduceri scrie și pe blogurile ei, „Jurnal de traducătoare” și „Palimpsest”). I-ar plăcea ca, într-o zi, să scrie propriile cărți.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: