Poezie

Cogito… dubito…

Pentru Marco Lucchesi

 

„… le feu lui prit au cerveau et il tomba
                            dans une espèce d’enthousiasme…”

Baillet – „La vie de M. Descartes”

 

Cred că vârâsem prea multe lemne în sobă
și toată camera era un imens cuptor
iar capul meu se încingea în flăcările
acelei arderi scurse apoi în lăuntrul meu.

Nu e de mirare, fiindcă în partea de sus a Dunării
suflă vânturi năpraznice, așadar șvabii își zidesc prin case
adevărate metereze de terracotta, de veghe
la frontiera de unde începe imperiul frigului.

Jur că nici nu băusem vin, deși era noaptea Sfântului Martin
(știți, soldatul cel creștinat care și-a dat jumătate din mantie
unui zgribulit cerșetor întâlnit pe drumurile misterului),
și de trei ori m-am trezit ud leoarcă
pe dinafară, cu trei vise ca niște șuvoaie năvalnice
inundându-mă prin interior – ce n-aș da eu să am
aici în înghețatul palat al acestei scorpii
care mă cheamă la cinci dimineața, Låt djävulen gå!,
să îi vorbesc despre nemurirea sufletului,
încât și cuvintele-n gura mea sunt sloiuri,
… să am  acea „poêle” de la Ulm!

Deci visam
ba că un vânt puternic mă rotise de trei ori pe piciorul stâng
în vreme ce alții din jurul meu nici nu se clătinau,
iar cineva îmi dăruia un fruct copt de soarele sudului,
ba că un tunet năpraznic urmat de jerbele unor scântei
traversa atunci acea cameră,
sau se deschideau dinaintea mea paginile
unor cărți pe care le citisem, sau nu le citisem,
iar o teribilă întrebare mă privea insistent:
Quod vitae sectabor iter?… de parcă mai înainte
eu niciodată nu m-aș fi întrebat încotro s-o apuc
în rătăcitoarea mea viață, deci s-ar zice că visul
mă pedepsea și cu tautologii!

Însă impresia mea în acel moment
fusese cam următoarea: însuși Dumnezeu
luase creierul meu ca pe un ou și-l pusese în incubație,
fiindcă imediat am simțit cum divinul entuziasm
dădea forță imaginației mele iar acea ardere
lumina prin spiritul meu adevăratul drum
al cunoașterii – poetică revelație!

Cel puțin așa
am interpretat eu atunci fragmentul Est et Non
în cheia adevărului, ca pe o mathesis universalia…

Dar acum aș lua-o ceva mai domol!

Pare și Da și Nu, și adevăr și minciună
de jur împrejurul nostru sau chiar în noi,
și certitudine și iluzie, iar dacă suntem „cetățeni
ai lumii”, cum pretind „invizibilii”, probabil că
o bună parte din corpul acestei lumi ne rămâne
pe vecie necunoscută, așadar incomensurabilă
și la fel de in incorporabilă ca infinitul…

Ceva esențial îi scapă sufletului
care ne scapă, și pe care degeaba
îl căutam eu disecând cadavre
cu degetele mele axiomatice bâjbâind
după organul conștiinței…

Iar din această necesară asimetrie
cu Da și Nu mestecându-se ca într-o vârtelniță
se perpetuează, probabil, armonia misterioasă
a întreg existentului (cum tot eu încercam să explic
structura din armonia octavei muzicale,
unde jumătatea lui 8 e 5
totdeauna cu un rest ce duce mai departe alunecarea
în rezonanța cosmică); cum aș putea fi mai clar?

… iar nu demult, tocmai aici la Stockholm,
într-o altă noapte din cele reci eu visasem
cum cineva chiar din Ulm, un mustăcios cu claia de păr
vraiște, de parcă dansase pe o câmpie cu fulgerele,
îmi vorbea despre un fel de pânză ce s-ar țese
din timp și din spațiu… Iar mai apoi problema
devenea cumva de topologie. Dar cine
și de pe ce poziție ar risca să ne demonstreze asta,
dacă totul e relativ în raport cu totul,
ba, în plus, observând și un conținut care se conține?

Și cam pe unde
se plasa punctul de reper al acestei
alternanțe convex-concave?
N-a avut vreme sau n-a știut să îmi spună,
merde, c’est trop compliqué!

Predispoziția noastră naturală
nu mângâie coama zbârlită a disonanțelor,
dar căutând permanentele armonii
oare aflăm noi mai mult decât niște ipoteze
chiar și atunci când răscolim prin cadavre?

În alt vis al meu un miop extrem de nervos
desemna un fel de pâlnie-n creierul său
ca un ochi pineal prin care tot entuziasmul divin
turna în el mierea fulgerată a revelației,
zicea el.

Gödel se numea. Și îmi bolborosea
ceva despre rațiunea umană ca irațională
când din prea mult optimism rațional vrea ea să afle
ceva ce o depășește; căci INCOMPLETĂ fiind, zicea el,
nu-și pricepe propriul mecanism, deși tot încearcă
(cumva ca un măr mușcat, în care o nouă axiomă
și-ar înfige încă un dinte tocmai când s-ar zice
că a înțeles însuși „sistemul” fruct,
dar mărul să rămână intact…). De pricep eu bine…

Și tot el pretindea că deși
lumea sensibilă are frumusețea matematicii,
adică un fel de muzică a Sferelor, fiindcă Dumnezeu
i-a dăruit spiritului uman și posibilitatea de a-și cunoaște
propria consistență… problema tot rămânea inclasabilă.

Fiindcă tot nu știm ce e corpul
concret al numerelor. Ce sunt ele, de fapt,
și în care Lume? (Acest abac al vidului
pe care poate numai Dumnezeu și-a făcut
primele socoteli)…

Deci mai încet cu ideea că rațiunea și-ar înțelege
esența rațiunii
și că omul ar avea cunoașterea de sine
esențială…
deși miopul părea că se răzgândește
atunci când zicea că ar fi perfect posibil să avem o infinitate
de stări mentale…

chiar dacă fiecare moment ar avea numai o dezvoltare finită
dat fiind numărul finit al celulelor noastre nervoase…

Mă ia cu friguri!

Să fie astfel finita noastră ființă rezervor de infinite
experiențe într-un timp infinit?

Și am putea oare
să vedem aici umbra eternității
încolțind cu tuberculii ei incolori
în subsolul spiritului, dar în altă lume?

O lume în care spiritul,
deși nu funcționează cu proteine, ar putea să-și găsească
măcar o sursă de energie obscură din timpul
ce îngheață sub minus?…

Iar aici chiar îmi aduc aminte: zicea că
„putem avea alte faze de existență în universul material
sau într-o lume ce se va alcătui după ce universul material
se va stinge-n neant”…

Spuneți voi dacă nu era cam viclean
când în sprijinul ideii sale adăuga:
întrucât despre subiectul eternității încă nu știm
mare lucru, așadar refutatio non possuit!

Dar îmi plăcea ipoteza lui
despre o nouă viață prevăzută de entitatea rațională
a universului, din moment ce omului i-a fost dat
un imens evantai de creativitate pe care nici într-o mie de ani
nu și-ar putea-o epuiza fertil.

Deci în ritmul
în care acum ne ducem, oare Natura risipește
nesăbuit darurile sale care suntem noi, oamenii,
condamnându-ne la o moarte așa precoce?
M-aș mira să fie divinitatea așa stupidă!
Vade retro!…

Iar la acel avatar al meu mi se părea simpatic
creierul ce refuza să-și reducă spiritul
doar la creier, deși discipolul meu nu era tocmai sigur că lumea
în incompletitudinea ei superbă ar avea un bine definit înțeles,
(… asta mirosea și a blasfemie).

Dar îl vedeam și pe misticul din el cochetând
cu optimismul rațional când vorbea de realizarea omului
într-o altă viață…

Presimțeam însă că cerebelul și spiritul lui,
înfierbântându-se de la unii aburi care mă năuciseră
și pe mine cândva la Ulm,
se despart din acel moment…

Mi-a vorbit și despre intuiția absolută numind-o primejdioasă
și chiar otrăvită, pretinzând că vede fâlfâind de jur împrejurul său
îngeri și diavoli, iar asta mi s-a părut
misticism țărănesc sau bigotism de logician
(deși Le malin Génie și mie îmi apăruse
sugerând că doar în vârtejul de DA și NU reușim
să zburăm ca să nu punem niciunde piciorul).

Sigur, avea dreptate dibaciul sofist
spunând că numai prin simple cuvinte
nu putem capta nici esența răului, nici pe cea a binelui,
deci nici nu știm să alegem între aceste incomplete oferte
ce ni se oferă…

Însă deloc nu mă așteptam să spună
că Dumnezeu și Diavolul schimbă aleatoriu
semnul plus sau cel minus dinaintea Binelui sau a Răului!

Pot presupune că se apropiase și el prea mult
de dogoarea aflată în misteriosul binom
căruia acuma îi zice STRUCTURA LUMII,
iar întâi și-a pârlit genele, apoi mintea…
(Oare o minte lichefiată devine completă?) 

Mă îndoiesc că doar murind aflăm adevărul
sau că însăși logica discursului nostru logic
în fond ne scapă,
dar mă îndoiesc și când mă îndoiesc c-aș avea dreptate.

Ulm, 25 decembrie 2017

Parteneriat media


Despre autor

Dinu Flămând

Dinu Flămând

Dinu Flămând este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universiăţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1970). Membru întemeietor al cenaclului iar apoi al revistei „Echinox”. A lucrat în diverse redacții de ziare și reviste din București, între care „Amfiteatru” şi „Secolul 20”. În anii '80 pleacă din ţară și se refugiază în exil la Paris, de unde denunță, în presa scrisă şi în emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. A locuit în Franța și a fost redactor la postul de radio Radio France Internationale. După căderea regimului comunist, a fost reintegrat în literatura ţării sale de origine. Volumele sale de versuri și de critică literară, dar și unele traduceri, au obținut mai multe premii naționale și internaționale. Volume de poeme: „Apeiron” (Cartea Românească, 1971), „Poezii” (Cartea Românească, 1974), „Altoiuri” (Ed. Eminescu, 1976), „Stare de asediu” (Cartea Românească, 1983), „Viaţă de probă” (Cartea Românească, 1998), „Grădini/ Jardins” (ediţie bilingvă, traduceri în franceză de Claudia Fontu, Cluj, Idea, 2005), „Frigul intermediar” (Paralela 45, colecția „„Biblioteca românească”, 2006), „Opera poetică” (2 vol., Cartier, 2007). Este traducătorul mai multor volume din seria de autor „Fernando Pessoa” de la Editura Humanitas Fiction.

Scrie un comentariu