Concurs

Concurs flash fiction, aprilie 2017

Câştigătoarea concursului flash fiction Literomania X Editura Univers pe luna aprilie 2017 este Lucia Lupea, cu proza S p a ț i o n e z. O felicităm şi o rugăm să ia legătura cu noi la adresa de mail literomania2017@gmail.com.
Ca de obicei, vom reveni săptămâna aceasta cu alte câteva proze foarte scurte care ne-au reţinut atenţia (în eventualitatea publicării unui volum de flash fiction).
Vă urăm succes în continuare la concursul nostru, în luna mai! Detalii despre concurs aici.

Publicăm mai jos proza câştigătoare:

S p a ț i o n e z
Lucia Lupea

Pierd din teritoriu în fiecare zi. Distanțele pe care le străbat sunt tot mai mici, la fel și pașii mei, gesticulația mi-am restrâns-o la câteva mișcări neoriginale din cap, mâinile am uitat de mult cum se folosesc, de fiecare dată când încerc să le ridic, mă simt ca un dansator care a dat chix. De câțiva ani, mi-a fost repartizată o sală de curs miniaturală, unde în fiecare dimineață de miercuri mă întâlnesc cu o ceată de studenți obosiți, și de ce nu?, turtiți de micimea sălii. Stau unii într-alții ca niște cartofi aruncați la grămadă. Fețele lor sunt lipite de fața mea. Dovada respirației mele (de care nu mă îndoiesc, dar îmi place să o am) o face părul ciufulit al celor din primul rând, care vibrează cu fiecare expirație mai puternică a mea. Ca și cum nu ar fi de ajuns, pereții sunt tapetați de rafturi mari de metal pe care sunt stivuite peste o sută de borcănele de groază, în care sunt ținuți feți în formol, chipuri ciobite de boală și organe hăpăite de moarte.

Le vorbesc despre patologia organelor, discurs evident însoțit de un Power-Point brodat cu imagini funebre. Nimic mai bun să îți începi ziua. Încă se mai joacă 2-3 fiori nerozi de-a lungul fibrelor mele nervoase. Tremur aproape imperceptibil sau deloc, deși îi simt acolo. Am învățat să mă stăpânesc în fața audienței. Găsesc mult confort în ochii curios de neimpresionați ai celor care mă ascultă. Ieri, sala mi-a părut mai îngrămădită ca oricând. Foiala studenților a atins cote noi. Mi-a alunecat șoldul în spătarul scaunului de suficiente ori ca să mă aleg cu o vânătaie. Sunt, oricum, extrem de slăbănog și de colțuros. Din neatenție, mi-am articulat cotul într-un borcan cu formol, acesta a făcut ca un titirez, apoi și-a regăsit echilibrul perfect. Amuzant lucru, studenții și-au ținut răsuflarea, am auzit și un „ihh” șuierător , ei știu cât de prețioase sunt. Eu am uitat de mult. Cred că, schimbându-mi greutatea de pe un picior pe altul, am reușit să dereglez și conexiunea unui cablu, monitoarele s-au stins. Cursul s-a încheiat după două ore, iar înainte de-a ieși destrămat pe coridor, am călcat o studentă pe vârful sandalei. Ce arhitect diabolic a putut lăsa să se întâmple așa ceva?

Aveam nevoie urgentă de-o supapă de scăpare. M-am urcat în troleul numărul 25 care, după două stații de mers liniștit, s-a supraaglomerat cu un grup de turiști cu badge-uri la gât. Aproape că țineam pe umeri un pasager. Niște guri certărețe au început să înjure abject, ca să obțină mai mult spațiu. M-am cambrat într-o parte, un mâner de cărucior îmi împungea spațiul 5 intercostal, iar o umbrelă udă mi se bălăngănea de coapsă. Lupta pentru spațiu a prins atunci definitiv contur pentru mine. Am ieșit din îmbulzeală ud și terfelit. Odată ajuns acasă, am turnat la repezeală într-o pagină de Word impresia zilei trăite. A fost o idee salvatoare.

Scrie un comentariu