Concurs

Concurs Flash Fiction, iunie 2017

Câştigătorii Concursului Flash Fiction Literomania x Editura Univers pe luna iunie 2017, căci de această dată avem doi, sunt: Gabriel Mager, cu proza Chel, și Dumitrița Stoica, cu proza Inegalabila rotire. Îi felicităm şi îi rugăm să ia legătura cu noi la adresa de mail literomania2017@gmail.com.

Ca de obicei, vom reveni săptămâna aceasta cu alte câteva proze foarte scurte care ne-au reţinut atenţia (în eventualitatea publicării unui volum).

Vă urăm succes în continuare la concursul nostru, în luna iulie! Detalii despre concurs aici.

Publicăm mai jos prozele câştigătoare:

Chel
Gabriel MAGER

Să fie chel. Să-și radă capul. Să aibă capul ras într-o zi. În camera sa, întins pe canapeaua neagră, pe care nu o mai recunoștea, își plimba un cuțit de jucărie pe încheietura mâinii. Se simțea umilit de obiectele din cameră, care erau martore la neputința sa. Ele păreau să aibă un sens și un scop anume. El nu. El era în plus. Nu putea să-și aducă aminte când a părăsit ultima dată apartamentul în care începea să se simtă ca un intrus, încât ultimele zile și le-a petrecut cu teama că proprietarul real al apartamentului se va întoarce și îl va scoate afară. Nu voia afară. Afară era un loc din care se întorcea mereu umilit. Se simțea stingher printre oameni, hainele pe care le purta erau prea strâmte sau prea largi, mânecile cămășilor sale mereu prea lungi – astfel putea să evite neplăcerile pe care i le cauza o strângere de mână. Când dădea mâna cu cineva – i se întâmpla tot timpul în gimnaziu, era un ritual de recunoaștere între băieți –, își simțea mâna ca o pisică moartă.

Privea stânjenit la maldărul de cărți de pe masă. Încerca să înțeleagă de ce nu mai poate duce până la capăt lectura niciunei cărți. Se gândea la proiectele sale abandonate ca la niște vieți anterioare. De exemplu, Humpty Dumpty’s Fall, un proiect muzical post-punk pe care l-a pus la cale împreună cu câțiva prieteni, și pe care tot îl amâna. El urma să scrie versurile melodiilor folosind metoda colajului și inspirându-se din scrisorile de adio pe care diverși sinucigași le lăsau în urmă. Găsise aceste scrisori pe un site, a cărui admină le colecționa din baza de date a poliției, după care posta, la rîndul ei, mesaje sinucigașe. Vedea în ea un spirit înrudit, cineva pentru care moartea era o farsă. Îl invitase la o cafea, iar el îi promisese că se vor întâlni, dar asta se întâmpla în urmă cu un an, sau doi, sau trei, oricum, n-a mai vorbit cu ea de ceva vreme. Probabil că ar fi stat aiurea într-un bar cu oameni aiurea și s-ar fi uitat la ea aiurea, iar ea s-ar fi uitat aiurea la el, și și-ar fi băut cafelele aiurea. Și ar fi purtat o cămașă cu mânecile prea lungi. „De ce au sinucigaşii mâneci lungi?” – iată titlul uneia din numeroasele povestiri pe care nu le-a terminat. Căuta o formulă magică, o mantră pe care să o rostească și care să îl facă să simtă că trăiește, sau că merită să trăiască. Atătea poezii neterminate, atâtea personaje de romane, care îi mișunau în creier ca niște zombi. În urmă cu o săptămână, a încercat să se sinucidă cu un pistol de jucărie, în timp ce, în colțul camerei, la televizorul cu sonorul dat la minim, era difuzată o nuntă. Să fie chel. Să-și radă capul. Să aibă capul ras într-o zi.

Inegalabila rotire
Dumitrița STOICA

Nu știu unde doarme, poate în vreo curte părăsită, de-a lungul șoselei care coboară de la haltă, taie satul în două și se duce apoi aiurea peste câmp. Alții s-au strâns pe maidanele care înconjoară localitatea. În vacanțe, se adună în curtea școlii și latră trecătorii zdrențăroși peste medie. Uneori, câte unul se apropie de ea, o curtează, dar ea nu-i dă atenție. De altfel, e atât de slabă încât nu pare să fie bună la altceva. I se văd coastele prin pielea întinsă, gălbuie. Poate nici nu doarme, poate pândește.

Noaptea, dar și ziua, de cele mai multe ori, liniștea e mare și se pot auzi de la distanță. Vin de peste tot. Le aude cum se rostogolesc neabătute spre ea ca niște jucării din altă lume. Rostogolirea lor pe asfalt produce un sunet asemănător cu acela al frunzelor uscate, luate de vânt. Un fel de sunet de pasăre mută. Și când se-apropie le simte mirosul de cauciuc încins, îi intră în nări, o-mbată. Pentru mine, pentru nimeni, nu e niciun fel de sunet. Nici sunet, nici miros, doar o amețitoare rotire fără sens.

Pe șosea trec oameni, în sus sau în jos, mergând spre haltă să ia trenul sau revărsându-se din el, spre sat. Uneori apare câte-o căruță. E ca și cum n-ar fi. Nu există decât ele, visate, dar atât de reale, rotunde și negre, cu miez metalic. Le aude înainte să le vadă, le așteaptă încordată, simțind că momentul e aproape, iar când apar rostogolindu-se fără pauze toată așteptarea i se scurge în mușchi, în picioarele subțiri, așezate ca ale sportivilor la start, în nările care freamătă și-n botul pregătit să muște. Când apar, nu e nicio surpriză. Poate a fost la-nceput. Acum, după atâtea anotimpuri, întâlnirea e mereu aceeași, fie că e soare, fie că plouă sau că trebuie să își înfigă ghearele în gheață ca să nu patineze. Le lasă să treacă de ea și-apoi zvâcnește, alergând atât de aproape încât un pas greșit i-ar putea aduce moartea. Dar nu se întâmplă niciodată, aleargă până când le pierde, încercând să le prindă cu colții, să le oprească. Sau poate să se agațe de una, să se rotească și ea, să simtă cum e. În alergare, colții albi nu ating cauciucul, sărutul lor fugar plutește în aer și-apoi se rostogolește și el fără pauze, în ritmul roților, până nu-l mai vede nimeni.

Scrie un comentariu