Citiri cu coada ochiului

Îndemnul lui Emerson

În Darul lui Humboldt, Saul Bellow scrie: „Soarele încă strălucea, albastrul cerului era cristalin, de o trufie emersoniană, dar eu mă simțeam ca un ticălos”.

Despre Ralph Waldo Emerson (1803-1882), probabil la el face aluzie Saul Bellow, nu știu decît un amănunt destul de ciudat, fiindcă n-ar trebui să-l știu, de fapt. Poetul (și eseistul) american nu face parte din cercul înțelepților mei preferați, nu l-am citit încă, nu poți citi absolut tot, viața omului este, vai, mult prea scurtă. Tot ce cunosc din Emerson se rezumă, deocamdată, la niște versuri foarte solemne, care nici măcar nu-i aparțin, dar care, pesemne, i s-au părut utile, de vreme ce le-a reprodus la începutul eseului Self-Reliance). Nu le transcriu aici.

Emerson era prețuit de Marcel Proust, care îl menționează în eseul despre lectură (prefața la cartea lui John Ruskin, Sesam și crinii) și, bineînțeles, de Jorge Luis Borges, care îi prețuia deopotrivă pe toți, căci avea un suflet foarte încăpător…

Și mai știu un amănunt, mi-am amintit de el chiar acum, nu mai puțin ciudat decît primul. Emerson a fost un scriitor antilivresc: am mai întîlnit această specie de literați, nu este cîtuși de puțin nouă. Poeții sînt cei mai severi inamici ai cărților (se gîndesc, cu siguranță, la scrierile celorlalți), cei mai inspirați prooroci ai experienței, ai trăirilor ferine, ai senzațiilor virginale, deși viața lor este la fel de lipsită de conținut, la fel de fadă ca și a celor mai banali cititori de poezie.

Nu cred că Ralph Waldo Emerson a făcut excepție de la această regulă. Nici Walt Whitman, care a afirmat cam același lucru („Nu citiți! A citi înseamnă a privi lumea prin ochii unui mort”), n-a făcut. Și, la urma urmei, nu-mi explic prea ușor de ce lectura m-ar transforma într-un individ livresc, iar scrisul însuși l-ar lăsa pe poet fraged și nealterat…

Mă întorc la avertismentul lui Emerson. Iată ce spune Borges că a spus Emerson într-un eseu: „Să fim cu băgare de seamă: viața însăși poate deveni un lung citat”. Să cităm atunci numai propoziții laconice. Cu toate acestea, problema cea mare nu este cît de lungi sînt citatele, unii au memorie bună și pot recita cărți întregi, alții nu rețin nici măcar un vers de 7 silabe: arma virumque cano, să zicem.

S-ar putea, mă gîndesc acum, ca Emerson să se refere la ceva diferit. Nu la repetarea pe de rost a unor pasaje din înțelepți, cînd e cazul, și cînd nu e cazul, nu văd nimic rău în asta, sînt și înțelepții buni la ceva, dar la repetarea mecanică a unui mod străin, inautentic de a fi (și de a considera lumea). Cităm adesea viețile altora (viețile sfinților la modă, viețile cuvioșilor cetății, nu contează), le repetăm/imităm mecanic, devenim un lung citat din alții, în loc să formulăm – mai bine sau mai rău, după puteri și inspirație – propriile noastre vieți mărunte și lipsite de orice sfințenie.

Și încă un lucru, un loc comun, ignorat de mulți: a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi. Cînd citezi, din filosofi, îndeosebi, este aproape imposibil să gîndești. Efortul este pur și simplu traumatizant, te ia cu vertij. Să evităm, deci, o atare confuzie; mai întîi să gîndim (pre cît ne stă în putință) și abia apoi să cităm. Și invers. Să cităm doar ceea ce am gîndit.

În acest sens, avertismentul lui Emerson este îndreptățit. Dar numai în acest sens.

În foto: Ralph Waldo Emerson

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu