Săptămîna trecută a avut loc un eveniment extraordinar la Facultatea de Litere a UBB Cluj. Lui Andor Horváth, colegul nostru care a plecat dintre noi în mod neașteptat anul trecut și care ar fi împlinit 75 de ani chiar acum, i s-a consacrat o conferință la care am discutat despre temele lui preferate: Proust, Saint-Simon, literatura franceză în general, puterea și relația cu ea, literatura română.
S-a născut în 1944 și a murit în 2018. A fost secretar de stat în Ministerul Culturii condus de Andrei Pleșu, căruia i-a și tradus două volume. A absolvit Secția franceză-maghiară la Cluj și a știut foarte multe despre literatura franceză: una dintre prelegeri a vorbit chiar despre faptul că, dintre traducătorii maghiari ai romanului „În căutarea timpului pierdut”, el este cel mai temeinic.
În 2016 a publicat o carte cu titlul „Carte de vizită. Cum am devenit maghiar”, în care și-a „conspectat educația”, ca să zic așa, și care a fost lansată la Cluj de Sorin Antohi, care a venit și acum la Cluj (în treacăt fie spus, fiind unicul român care a venit și a stat pînă la capăt).
Dar Andor Horváth a fost și un traducător și un redactor pentru literatura și cultura română: a publicat o antologie din eseiștii români interbelici, una din memorialiștii români interbelici, a tradus din Panait Istrati, Radu Enescu, Neagu Djuvara. A fost un intelectual rafinat, care și-a asumat și rolul de intermediar între culturile română și maghiară.
În același timp, a fost și un profesor excelent, care a știut să-și medieze erudiția fără a o „ieftini”. A fost cineva în cel mai bun sens al cuvîntului.
„Cîteodată nu ascult Mahler. Simt cum mă duce la vale” – mi s-a confesat odată; era și un mare meloman. Nu credeam că destinul îl va duce atît de la vale atît de devreme.
