Avanpremieră

Contre-jour

Contre-jour e noul meu roman, care urmează să apară, în această primăvară, la Humanitas (editura care mi-a publicat, acum doi ani, romanul Quimera) și sper să-l pot lansa la Bookfest/Romexpo, la sfârșitul lui mai (coperta cărţii va fi realizată de artistul plastic Ciprian Mureşan).
Pe scurt, Contre-jour e povestea de dragoste a unui cuplu aflat în derivă emoțională. E chinuitoarea lor încercare de a-și mai da șanse unul altuia, când resursele lor afective sunt atât de diferite, atât de evident aflate în opoziție.
În altă perspectivă, e un roman-radiografie a aparențelor în care ne așezăm cu toții, acelea care ne fac să credem că suntem mai mult decât suntem, acelea care „ne dau dreptul” de a judeca fără o analiză lucidă, de a indexa ceea ce nu seamănă cu noi, convinși că experiențele noastre sunt mai presus de orice.
În haloul creat de lumină, sentimentele noastre, dorințele noastre, deciziile, până și visurile noastre se golesc de balast. Rămâne doar conturul, forma în forma ei pură a ceea ce suntem, dar refuzăm să ne asumăm. Căci, nu-i așa?, simplitatea, sinceritatea, inocența ne-au făcut întotdeauna vulnerabili. (Paul Ţanicui)

Pe scările care coboară din Coulaincourt în Avenue Rachel o doamnă într-un pardesiu verde despăduchează o pisică maro. Motanul miaună nervos de câte ori stăpâna lui îi trece prin blană un pieptene confecționat, cel mai probabil, din propria ei perie de toaletă. Gesturile îi sunt imprecise, poate din teama de a nu răni animalul, poate din alte motive, pieptenele îi scapă de mai multe ori printre degete. Degete lungi și fragile cu unghiile vopsite într-un roșu stins, ciobit pe margini. În cele din urmă ”fiara” reușește să se elibereze, alunecă pe pavajul străzii, se redresează, apoi o zbughește în cimitir. Femeia se ridică bulversată, coboară scările și-ncepe să strige tânguitor:

– Olimp… Olimpus… Chéri… Pourquoi, pourquoi fais-tu cela à chaque fois [1]…

Eram deja de două zile în Paris și până acum evitaserăm destul de inspirat ce credeam că ne-ar putea întrista sau răscoli simțurile setate pe ”verde”, după vorba ta.

– Despurichează, se zice. Pisicile au purici, nu păduchi.

– Despurichește, atunci.

– Mai intrăm?

– Normal că intrăm! Nu vrei s-o vezi pe prietena ta Dalida?

– Serios? Dalida e înmormântată aici?

– Ea și-o grămadă de alții. Brauner al nostru, Berlioz, cei trei muschetari, deși cred că tatăl lui Dumas fiul i-a scris, Degas, Picabia, Truffaut… Și cu puțin noroc poate dăm și de Olimp, Olimpus.
Dacă Cimetière de Montmartre ar avea acoperiș, ai zice că e un fel de bazar. Dacă n-ar avea morminte, ai zice că e un fel de muzeu în aer liber. Și dacă n-ar fi despre moarte, ai crede că e un oraș în miniatură.

– Fii atentă! Dacă te uiți în direcția asta, vezi numai case de oameni bogați… Cu grădini în față, intrări monumentale… Fix ca în viață…

– Cât de frumoasă e statuia asta…

– Kamienski. Erou în bătălia de la Magenta.

– Magenta? Asta nu e o culoare?

– Ba da. Așa a numit-o un chimist francez în o mie opt sute cincizeci și nouă, când fu lupta cu pricina…

– De unde știi tu?

– Dintre francezi și austrieci.

– Auzi…

– Iar Kamienski ăsta…

– N-ai vrea să facem sex?

– Aici? Acum?

– Îhî.

Mi s-a părut o alternativă bună la cât neant era în jur. Dacă ne-am fi ascuns într-una dintre capele, am fi putut rezolva chestiunea cât se poate de elegant.

– Dorința doamnei ar trebui îndeplinită, domnule…

Ha?! Lângă noi, răsărit de nicăieri, un omuleț într-un palton de culoarea bronzului statuii lui Kamienski. Poartă o pereche de pantaloni cu vipușcă și bocanci fără șireturi. Într-o română cu accent:

– Permiteți-mi să mă prezint… Liló. Liló le Fou. Poet și îngrijitor de morminte. Provin dintr-o mamă româncă și un tată portughez, locuiesc în acest cimitir de 22 de ani. Sunt încântat să vă cunosc și fericit să vă aud vorbind românește. E limba în care scriu poemele de suflet, așa se zice nu?
Ne-a lăsat, cum altfel, cu gura căscată.

– Fericit vă spun că sunt, ultimul cuplu de români cu care am vorbit a fost acum, cred, șapte sau opt ani.

A trebuit să mă ciupesc de podul palmei, ca să-mi dau seama dacă visez sau nu.

– Acum că ne cunoaștem, dați-mi voie să vă fac un mic tur. Gratuit, firește… Am să vă arăt cele mai frumoase morminte, cum am să vă spun cele mai interesante și neobișnuite povești, pe care doar puțini le cunosc!

Ne-am trezit luați de braț și duși pe niște alei lăturalnice. Inimile ne băteau tare și la unison, călcam pe un pavaj moale, crucile, pietrele deveniseră translucide. Mă simțeam ușor, și cred că și tu, nebunul de bronz dintre noi ne amplifica vibrațiile unuia către celălalt.

– Totul e muzică, dragii mei. Totul e muzică. Altfel cum s-ar explica această pleiadă de muzicieni prezenți aici? Offenbach, Berlioz, Maurice Jaubert, micuța Nadia Boulanger, Delibes, Michel Berger, Victor Massé, Charles Lamoureux… și desigur marele dansator Nijinski, minunata Olga Preobrajenska… Să nu-l uităm, dragii mei, să nu-l uităm pe inventatorul saxofonului, da, Adolphe Sax, și pe nu mai puțin genialul Jean Baptiste Vuillaume, atât de dedicat viorilor lui… Cunoașteți fraza votre violon est donc comme le Messie; on l’attend toujours, et il ne parait jamais [2]?… A spus-o un violonist pe nume Alard, ginerele lui Vuillaume. E vorba de o vioară Stradivari, dar ajungem și aici. Așadar, Jean Baptiste Vuillaume făcea viori. Viori dumnezeiești, dragii mei… E singurul din istorie care a reușit să facă o copie perfectă după Il Cannone, faimoasa vioară a lui Guarneri. Atât de perfectă încât Niccoló Paganini, proprietarul ei, n-a reușit s-o deosebească de original! Abia după ce a cântat cu ea, și-a dat seama de subtilele diferențe de ton! Vă închipuiți ce minunăție… Un artizan formidabil și un artist desăvârșit, doamnă, domnule… Și acum, Mesia… Vuillaume era fascinat de Stradivari. Unii spun că ar fi fost încarnarea acestuia… Alții afirmă că maestrul italian i-ar fi apărut în vis și că i-ar fi spus secretul viorilor lui. Tind să cred că e adevărat. Vuillaume a fost și un mare colecționar. A umblat prin toată Europa după instrumente de clasă. El, ca și alți pasionați, auziseră de acestă capodoperă, dar nimeni n-o văzuse. Proprietarul ei, un anume Luigi Tarisio, o păstra ca pe ochii din cap. Până într-o zi când Alard l-a provocat cu fraza de care v-am pomenit… Era de față și Vuillaume. Așa că acest Tarisio…

Aici l-a apucat acea tuse îngrozitoare. Vorbise repede și agitat, greu de urmărit. S-a sprijinit de gardul unui mormânt pe a cărui piatră funerară trona un Moise mic. După vreo două minute de behăit, a părut să-și revină.

– Așa… Unde eram… La vioara Stradivari deținută de Luigi Tarisio, faimoasa Mesiah pe care Vuillaume voia s-o cumpere. A cumpărat-o în 1855, la un an după moartea italianului, de la rudele acestuia. A închis-o într-o cutie de sticlă și nu lăsa pe nimeni s-o atingă. Nici n-ar fi avut cum, tipul dormea cu ea pe perna de-alături. Ce s-a întâmplat cu ea? Păi, după ce moșu’ a dat ortu popii… E corect așa?
Amândoi dăm din cap că e corect.

– Deci, după ce moșu’ a dat ortu popii, i-a rămas lui Alard, ginerele lui. Zece ani mai târziu, a murit și ăsta. Neamurile lui au vândut-o cu două mii șase sute de lire, cea mai scumpă vioară de până atunci, unei companii engleze.

Dintr-un buzunar al paltonului scoate o pungă de tutun și începe să-și ruleze o țigară.

– Il y a le tombeau vide de Zola [3]! Am scris un poem despre asta, domnii mei… Poate într-o bună zi, dacă ne vom revedea, am să vi-l recit. Cât veți rămâne la Paris?

– Zece zile. Suntem în luna de miere.

Mi s-a părut nepotrivit că i-ai pomenit asta. Dar nebunu’ n-a reacționat. Ne-am continuat drumul. Era cumva sexi să te plimbi prin cimitir în compania unuia care părea parte integrantă a locului (sau poate locul însuși), în lumina soarelui de după ploaie și-n zumzetul frenetic al orașului de dincolo de ziduri.
Liló ochește o bancă și ne trage și pe noi într-acolo. Ne așezăm toți trei, cu el la mijloc. Nu știu cum, îmi vine în cap ”Eu vă cânt, eu vă trec pragul, eu vă strig la ceasul fix și tot eu vă uit de dragul împăratului Finics!” [4], și numai ce l-aud recitând:

– Si il y a un coeur qui pleure, c’est votre cœur, Maréchal,
Cœur de feu qui nourrit le cœur de la France…[5]

Suflă fumul în cercuri. Și cercurile se transformă în inimi, inimi care trec unele prin altele… La dracu! Sunt gata să jur că e o inimă adevărată, inimă de carne plutind deasupra capetelor noastre!

– Amorul, domnii mei… Amorul e calea. El ne relevă lumea în adevărata ei dimensiune, dar câți dintre noi văd?

Inima înălțată de el începe să se împrăștie, dar efectul încă persistă, ca un parfum bun.
– Sunteți doi îndrăgostiți în luna de miere. Nu lăsați să se împrăștie misterul, precum acestă inimă de fum! Acestea sunt cheile casei mele. În schimbul sumei simbolice de douăzeci și doi de euro, vă poate aparține.
Și fără alte cuvinte, personajul îmi pune cheile în palmă, și tot el îmi strânge pumnul.
M-am uitat la tine, ochii îți străluceau, m-am uitat la nebun, dar el privea deja în altă parte, ca și cum misiunea lui s-ar fi încheiat. Am scos o bancnotă de douăzeci găsită în portofel și încă două monede aflate prin buzunare. Individul mi-a mulțumit, s-a ridicat și ne-a rugat să-l urmăm.
Îți amintești cum mi-ai scris odată, când ai fi vrut să fim în Paris, și între noi o pădure? Mi-a rămas în cap așa:

Ai tu strălucirea aia în ochi când vezi gânduri? Ai tu gânduri care-ţi dau strălucire? Ai tu tremurul ăla care te face să crezi până la capăt? Asculţi tu ce nimeni n-ascultă? Ţi-ai încrucişat vreodată degete din dorinţa de-a pierde? Ai trăit vreodată în suferinţa altora? Ai rămas vreodată fără suflare în faţa propriei tale fiinţe?… Mi-aș dori să fim acum în Paris și-ntre noi o pădure. O pădure ca o cortină verde și noi să ne căutăm unul pe altul înfrigurați de teama că am putea să ne pierdem, tu într-o parte, eu în cealaltă, strigându-ne unul pe altul. Căutarea să ne golească de tot balastul adunat în anii de dinainte. Cu cât ne vom apropia mai mult, cu atât să devenim mai ușori. N-ar fi frumos să plutim când ne vom atinge, de câte ori ne vom atinge?

Ne ținem de mână și aproape plutim în urma lui Liló le Fou. Pădurea de care vorbeai e aici în cimitirul Montmartre, cortina verde sunt aceste morminte dispuse ca-ntr-un labirint la capătul căruia vom spori, sau poate nu, misterul lumii în care trăim.
Ajungem în fața casei lui. O căsuță mică și cochetă, din piatră, la fel ca zidul care împrejmuiește cimitirul. E plină de iederă și are ferestre vopsite în albastru, ușa de la intrare e albastră și ea. Liló îmi face semn s-o deschid. Bag cheia în broască, apăs pe clanță și în fața noastră se deschide o încăpere mare, semiluminată, cu podeaua de lemn.

– Rondul meu durează două ore. În două ore, am să fiu din nou aici. Până atunci, vă doresc să vă bucurați în voie de liniștea acestui loc. Doamnă, domnule…

După o reverență ca la carte, nebunul se întoarce în loc și dispare pe o alee. Pășim în interior. O masă, patru scaune, două balansoare din ratan, încă o măsuță făcută dintr-un cadran de ceas – reclamă la cafeneaua Closerie des Lilas, o comodă din lemn vopsită în alb, un preș din cârpe, o sofa tête-à-tête între cele două ferestre e tot ce compune căminul acestui om. Nimic pe pereți. Din tavan atârnă un mic felinar de stradă.

– E curat.

– Da, e curat.

– Cine naiba e nebunu’ ăsta?

– Habar n-am!

– Ar putea fi oricine. Mai puțin cine zice el că e!

– Adică?

Amintește-ți cum te-ai dus direct la comoda aia. Ai știut exact unde, ai scos o sticlă de vin abia începută și două pahare! Ne-am așezat în balansoare cu ”ceasul” între noi. Eu am turnat în pahare.

– Poate ar trebui să-i plătim și sticla asta…

Vinul e tare și dulce. Ne face să ne plescăim limbile. Te apleci spre mine, te trag în balansoar și ne dăm pe spate într-o poziție caraghioasă. Aproape dau cu tâmpla de podea. Izbucnim în râs, râsul crește în hohote, până te aud strigând:

– Stop!

– Ce?

– E ceva dubios aici!

– Toate sunt dubioase aici.

– Nu, nu, e altceva…

– Omu’ ne-a pus la dispoziție hogeacul lui să sporim misterul lumii, l-ai auzit, doar… Face și el un ban… Crezi că ne filmează? O fi având camere ascunse pe aici?

– Nu pricepi? Ciudățenia nu e el. Noi suntem!

– Noi?

– Noi că ne lăsăm ghidați de el. Cu toate chestiile alea aiuritoare…

Te-ai ridicat și te-ai dus glonț la comodă. Ai tras mai multe sertare, ai răscolit prin ele.

– Ce cauți?

– Indicii.

– Ce indicii?

Mi-am mai turnat un pahar de vin. Parcă nu mai era așa dulce.

– Hei! Am plătit douăzeci și doi de euro pe camera asta cu vedere la moarte. În plus, ești nevasta mea, ai face bine să faci ce se face în astfel de cazuri.
Tu continuai să sapi în comoda nebunului, până ai scos un teanc de hârtii legate cu sfoară. Te-ai așezat pe podea și ai început să citești.

– Am să termin vinul ăsta popesc de unul singur!

– Ascultă: Au bord de la journée, nuit d’absinthe enchaîne la lune[6]…

– Îhî…
– Sau asta: E ceasul care ticăie ceasul
între-atâtea ore pierdute
aşteptând să bată miezul nopţii
adevăratul liber arbitru
despre care nu ni s-a spus.

– Mai e un singur pahar, să știi…

– Fii atent… Se cheamă Zborul lui Liló:

Vom fi mereu fericiţi şi fragili.
Grijile noastre se vor sfărâma
la prima atingere a dimineții!
Dar cum cântă, oh, cum cântă fluturii
Sufletul meu pluteşte ca un giulgiu
Când inima ta pulsează moale
Dragostea de purpură.

Simțeam cum mă cuprinde o dulce moleșeală, pe măsură ce înaintai în lectură. Mi-era greu să te urmăresc, ochii mi se-nchideau fără voie, balansul fotoliului contribuia și el la asta. Mi-aduc aminte c-ai mai exclamat de câteva ori, furioasă sau doar surprinsă; apoi nu mai știu, filmul mi s-a tăiat. Sau aproape… Am auzit bătăi în ușă. Ca prin ceață, te-am auzit, Oh, domnule Vuillaume… Vă rog, luați loc… Cu ce aș putea să vă servesc? Nu vă deranjați, dragă doamnă, eram în trecere, am venit doar să văd ce mai face prietenul meu, Liló. În ultima vreme, nu s-a simțit prea bine. Oh, dar de ce spuneți asta? Dacă mă întrebați pe mine, munca lui, trebuie să recunoașteți, te face s-o iei razna… Aveți dreptate, nu e un loc prea drăguț… Nu de acest loc vorbeam, stimată doamnă, ci de scrisul lui. Vă mărturisesc că, ultima dată, l-am găsit lucrând cu capul în jos și picioarele atârnate de tavan, în locul acestui felinar! Doamne! Un om atât de… cultivat! Da… Știți, a vrut să reprezinte, mai exact, să simtă ce simte un spânzurat. Vai, dar e groaznic! Da, dragă doamnă, întocmai așa s-a petrecut. Aveți idee unde ar putea fi acum? Apoi am auzit alte bătăi în ușa, mai puternice de data asta, și m-am trezit, m-am uitat în jur, nu înțelegeam unde sunt. Te uitai la mine speriată, îmi făceai semne spre ușă, am mers din instinct într-acolo și-am deschis-o.

În Rue d’Orchampt, în fața casei Dalida e agitație mare. Un grup de tineri de liceu s-au strâns în cerc și ascultă Paroles, paroles, nu ne dăm seama dacă pe bune sau la mișto. Un băiat brunet, înalt, într-un trening Adidas, se rupe în figuri de breakdance combinat cu mișcări de hip hop. Predă ștafeta altuia din grup și tot așa, pe rând, fiecare își susține propriul show. Punem și noi un bănuț în pălăria fetei care face cheta și trecem mai departe, spre statuia faimoasei cântărețe.
Izbucnesc în râs în fața bustului ei: un trunchi de bronz cu un cap foarte mare și niște sâni imenși, pus pe o coloană de piatră. Puțini dintre cei care trec pe aici se pot abține să nu-i pună mâna pe țâțe. Asta a făcut ca, în timp, bronzul să-și schimbe culoarea într-un auriu strălucitor, aproape perfect șlefuit.

– Hai, mă…

– Scuze, dar…

– Să știi că am fost superfana ei în adolescență. Maica-mea avea toate discurile.

– Și mie îmi place. Serios…

– Cânta în vreo șapte, opt limbi, dacă te intereseză! Chiar și în japoneză! Și nu-mi vine în minte nici un artist care să fi avut viața ei… Toți tipii cu care a fost s-au sinucis!

– Din cauza ei?

– Nu. Pur și simplu așa s-a întâmplat. Prin șaizeci și ceva, cânta la Sanremo cu un italian, iubitul ei de-atunci. Și pe-ăsta nu l-au admis în concurs. L-a găsit ea, la câteva zile, mort, în camera de hotel. Își trăsese un glonţ în cap. A fost devastată, îți dai seama… N-a vrut să mai urce pe scenă, a încercat să se sinucidă și ea, tot tacâmul, a stat cinci zile în comă. Pe urmă, cât de cât, și-a revenit. Pe la vreo treiș’cinci de ani, s-a încurcat cu unul de optâșpe, un student. Ăsta a lasat-o gravidă. N-a păstrat copilul, dar a rămas infertilă din cauza complicațiilor…

– Al naibii studentu’…

– La un an după faza asta, a aflat că fostul ei bărbat s-a împușcat în cap.

– Maaamă…

– Stai. N-a trecut mult și un bun prieten al ei, cântăreț și el, pe care ea l-a ajutat în carieră, s-a sinucis!…

– Frățioare…

– În primăvara lui optzeci, s-a dus și ea… A înghițit un flacon întreg de somnifere, chiar în casa pe lângă care am trecut. Avea cincizeci de ani și aproape că nu mai vedea. A lăsat în urmă un bilet pe care a scris: La vie m’est insupportable… Pardonnez-moi.

– Pe bune? Viața a devenit insuportabilă, scuzați-mă?

– Hai, mă, iar…

– Păi, e ireal. Atâtea sinucideri și biletul ăsta…

În fine, am râs de ne-am prăpădit pe tema asta (viața e nașpa, îmi cer scuze, viața e în altă parte, mii de scuze, viața e de cacao, pardon), în drum spre Théâtre de l’Atelier unde, culmea, tocmai se juca Dalida, à quoi bon vivre au mois de mai [7]?… N-am mai găsit bilete, era îmbulzeală mare. În schimb, am intrat peste drum să bem o cafea. Cafenea drăguță, cu fotolii de catifea roșie și lămpi art nouveau.

– Practic, ne-a făcut să plătim ca să-i citim opera…

– Liló?

Nu mă mai gândisem la el de când ieșiserăm pe poarta cimitirului. În capul meu lucrurile erau încă destul de confuze.

– Măcar a meritat?

– Ce?

– Ce-ai citit…

– Păi, ți-am citit și ție.

– Da, ceva cu niște fluturi, parcă… Cu un giulgiu…

– M-așteptam la ceva mai nasol, drept să spun…

Porniseși să cauți indicii despre cine ar fi putut fi, dar rămăseseși blocată în poemele individului. Mie mi se treziseră simțurile, dar mă lăsasem prins între somn și trezire. Nu mai știu dacă ne-am desprins atunci din balansoar sau ne-am continuat treaba deja începută… N-aș băga mâna în foc că noi eram aceia de care ne aminteam, în felul în care ne aminteam. Ori vinul ăla ne-a indus o stare de hipnoză, ori nebunul ne-a fermecat în așa hal încât…

– Și nici nu ne-am întâlnit cu Olimpus!

– Da. L-am ratat.

În fața noastră, un cuplu mănâncă pâine cu unt. Își dau unul altuia să muște din propriile felii, cu brațele încârligate deasupra mesei, un fel de bruderşaft. Ea e roșcată, el brunet, ea poartă o rochie roșie cu flori mici, albe, el are o cămașă albă cu flori roșii. Maci, cred. Zâmbesc amândoi și clipesc din ochi unul către celălalt. Ea spune ceva și el râde dezvelindu-și dantura. Îi lipsește un dinte și cred că își dă seama că s-a expus, își acoperă gura cu palma. Ar putea fi foarte bine un șofer de autobuz cu o casieriță. Sau un mașinist de la teatru cu o vânzătoare de lenjerie. Un redactor de carte la o editură mică cu o plasatoare într-un cabaret. El să aibă doi copii, unul de paișpe, altul de șaișpe, băieți amândoi. Și o nevastă care suferă de spondiloză. Ea e nemăritată și nu are copii. Sau nu poate să facă copii. S-au cunoscut în piața de fructe care se amenajează o dată la două duminici în Place Pigalle, amândurora le plac lyciile. Și-au dat întâlnire în același loc în ziua când urma să se țină din nou piața, și-au așteptat cu speranță și curiozitate să se revadă. Mai întâi a apărut el în fața tarabei cu fructele lor preferate. A crezut că ea n-are să vină. Dar ea era deja acolo, ascunsă după o tonetă. L-a văzut așteptând cu sacoșa în mână și a simțit furnicături pe șira spinării, câteva minute n-a fost în stare să facă nici un pas.
El i-a cumpărat lyciile și tot el a făcut cinste cu o cafea, pe care au băut-o acolo în piață, în picioare, la niște mese înalte. Au mai mâncat și câte un hotdog pe o bancă, pe aleea pietonală care leagă stația de metrou Pigalle de Anvers.

– La ce te uiți?

– La cuplul ăla de lângă coloană.

– Ce-i cu ei?

– Nimic. Mă uitam doar.

Te-ai uitat și tu preț de câteva secunde.

– Tot felul de ciudați!

– Găsești?

– Păi, nu vezi cum arată?!

– Cum?

– Zici că acum au ieșit dintr-un container!

– Liló arată mai rău.

– Ălă era altceva. Avea… carismă.
M-a surprins cum deja îl plasaseși pe Liló la trecut. Mult înapoi, puțin în altă viață.
– Mi s-au umflat picioarele.
Cei doi continuă să-și mănânce prânzul. Lui i-au rămas niște firimituri în barbă, ea îl șterge afectuos cu un șervețel, apoi se apleacă și-l sărută în colțul gurii.

– Plătim și mergem.

Chelnerul ne aduce nota pe o farfuriuță de Jena. Îi las o bancnotă de cinci euro, el se apleacă ceremonios, ne ridicăm și ieșim din local. Nu mai știu dacă am băut o cafea bună sau nu.

[1] Olimp… Olimpus… Dragule… De ce, de ce faci asta de fiecare dată?
[2] Vioara dumneavoastră e precum Mesia; suntem în așteptarea lui, dar se pare că n-o să-și facă vreodată apariția…
[3] Acolo e mormântul gol al lui Zola.
În 1908 corpul scriitorului a fost mutat în Pantheon, dar mormântul lui încă există în cimitirul Montmartre.
[4] Fragment din cântecul Invocație al trupei Phoenix, poem scris de Șerban Foarță și Andrei Ujică.
[5] Dacă există o inimă care plânge, aceasta e inima ta, Maréchal
Inima de foc care hrănește inima Franței…
Referire la Jean Lanne, mareșal al Franței în timpul lui Napoleon I, a cărui inimă e îngropată în cimitirul Montmartre.
[6] Din marginea zilei, noaptea de absint înlănțuie luna.
[7] Dalida, pentru ce m-aș mai bucura de viață în (luna) mai?

Despre autor

Paul Țanicui

Paul Țanicui

Paul Ţanicui a fost, într-o ordine aleatorie, vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Yugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate (BBDO, Publicis), iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective. A lucrat la scrierea unui film comisionat de John Turturro pentru Canal +, a contribuit ca producător delegat la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel.
A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București și lucrează ca scenarist şi regizor de film (Iagalo, Mousse au Chocolat, Two Lives).
Este autorul așa numitei ”reality-book” „Trăind pe credit”, Brumar 2012, a romanului „Quimera”, Humanitas 2015 și a unui volum de poezie „Cealaltă inimă”, apărut în ediție de lux cu gravurile lui Ciprian Mureșan. Are în pregătire o carte dedicată lăutarilor din Taraf de Haidouks, care urmează să apară la HarperCollins cu sprijinul lui Johnny Depp.

Scrie un comentariu